Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Elena M. Cîmpan traduce din BIRGIT VAN DER LEEDEN

          Birgit Van Der Leeden s-a născut la 29 octombrie 1955, în Wuppertal, Germania. A studiat germanistică şi geografie în Münster. Este profesor. Între 1994 şi 1998 a fost la Şcoala germană din Stockholm.  Din vara lui 2013, este consultant de specialitate pentru limba germană în Transilvania, România. A publicat, printre altele, „Schweden”, un „portret”  despre cultura şi civilizaţia suedeză şi proză scurtă în revistele de literatură germane. Distinsă, printre altele, cu premiul pentru literatură Herder, 2003, şi cu Werkstattpreis din Viena, 2010.

          Proza scurtă,  „Die tragende Wand” ( „Peretele care se trage”) ,a fost distinsă cu premiul „Wekstattpreis” din Viena, în 2010, şi face parte din antologia „Süchtig nach den Worten”, Lyrik & Proza, 2013,  apărută la GEDOK Schleswig- Holstein, o importantă reţea care cuprinde literaţi şi artişti.

Prezentare E. M. C.

              

 

PERETELE CARE SE TRAGE

(Die tragende Wand)

 

           Ferestrele acoperite cu mai multe rânduri de tul atrăgeau privirea în mod sigur nu doar pe dinafară, ci şi pe dinăuntru. Peste ani, locuitorilor casei le producea o indignare, care parcă îi ţinea laolaltă. Eu locuiam alături. Apropierea mea era una acustică. După perete, domnul Luhn cânta muzică de cameră. Mai ales în acea profunzime a nopţii, ce nu-şi afla consolare, nici din ecourile serii, nici din anticipările dimineţii. Bucăţi din sonate, concerte la vioară şi coruri. Atât fragmente care cereau o schimbare de stări, mai înalte şi mai dificile, cât şi cântece simple, a căror vibraţie dizolva contururile obiectelor. În pauze, urmau sunete zbuciumate, cărora nu le puteam defini existenţa. Părinţii mei se enervau când le povesteam despre acestea şi au propus un schimb de camere, cu care eu nu am fost de acord. De la şapte ani am început să fac o gaură în tencuială, ca să pot să ajung cândva de partea cealaltă. Pe atunci, tatăl meu râdea şi spunea că între domnul Luhn şi noi s-ar afla un perete care se trage.

      Când mă trezeam, aveam liniştitorul sentiment că viaţa curgea mai departe. Niciodată ziua nu murea. Aşa eram eu, aşternută în muzică, o copilărie întreagă. Când dormea domnul Luhn nu ştiu. Oamenii din casă cobeau că ar fi acceptat în orchestra de amatori a oraşului, pe ultimul pupitru al viorii a doua. Eu, în schimb, îl luam drept virtuoz şi doream să fac ore de vioară. Acum, tatăl meu nu mai râdea. Părinţilor mei la era peretele dinspre domnul Luhn prea subţire şi căutau să-mi respingă dorinţa sub un pretext oarecare. Nu ştiu dacă ei se gândeau serios la o posibilă trecere prin spaţiu.

      Era mic şi monosilabic precum numele lui. Niciodată nu primea vizite, da, nimic peste o legătură telefonică, aşa a hotărât. Numai cu mine sta de vorbă ocazional pe stradă şi mă asigura că va cânta mereu numai cu amortizorul, în surdină, ca să nu-mi deranjeze liniştea nopţii. Timpul marilor lui apariţii pe scenă era oricum trecut.

      Mai târziu am aflat că era contabil. Eram dezamăgită. Ce-i drept, nu prea aveam habar ce făcea un contabil, dar îmi închipuiam că e ceva cu totul lipsit de pasiune. Poate de aceea târia vioara cu el, ca şi când ar fi mers cu ea de mână. Câteodată părea că alunecă pe gheaţă şi îşi întindea mâinile ca-ntr-un echilibru. Poate că puternicul corp muzical îi împrumuta omului slab o cantitate cu care să se poată compara. Apoi arăta din nou de parcă ar vrea să ţină vioara în mână ca un baston de dirijat.

      Luhn ajunse la vârsta la care strădaniile nu-i mai foloseau la nimic, doar îi amânau căderea. Căderea timpurie a părului l-a făcut pe contabil să nu se mai gândească la acest lucru. Proporţional, cu cât eu deveneam mai mare, el se făcea mai mic. Încerca tot mai puţin să fie drăguţ cu mine. El ştia bine că oamenii mici nu puteau să fie drăguţi fără să se străduiască mai mult. Şi cei în vârstă cu atât mai puţin. Mai ales faţă de sexul opus.

     Într-o zi a sunat la el. Am tras cu urechea atenţi, pentru că nu cunoşteam soneria de la uşa lui. A sunat repetat. La a cincea sau a şasea oară, mama a apăsat pe clanţă şi s-a înfiinţat în casa scărilor. Eu am urmat-o. Tata era într-o delegaţie şi nu ne putea apăra la nevoie, chiar dacă eu aşteptam să se întâmple. Eram uşurată când numai o persoană urca scările. Şi că această persoană nu era bărbat.

      Era o apariţie dintr-o altă lume. O divă. Neobişnuit de mare şi de frumoasă. Nu părea să fie nevinovată de frumuseţea ei. Asta-mi plăcea la ea. Dar nu era potrivită pentru casa noastră. Şi deloc în faţa uşii lui Luhn. Femeia ştia ceea ce şi noi ştiam: că el era acasă. Nu era necesar să fie insistentă. Mai degrabă mi se părea a fi inaccesibilă. Inaccesibil însă rămânea Luhn, în timp ce el nu deschidea. În schimb, insistentă era femeia, care bătea la uşă, ca şi cum bătutul ar fi fost un semnal  mai obligatoriu decât soneria, şi care apoi se uita prin vizor. În imaginea ei, noi eram de partea cealaltă, care crăpam uşor uşa, ca un fel de putere supremă peste locuinţa lui Luhn. Lumina galbenă de pe casa scărilor părea să se intensifice şi cu timpul făcea ca totul să devină rânced. Chiar şi această frumoasă femeie. Când noi am văzut că ea a renunţat şi că uşa de jos s-a deschis, imediat umbra lui Luhn a trecut repede prin hol. Mama n-a vorbit cu el.

    Noaptea, m-am trezit după un ciocănit şi un scârţâit, urmate de o linişte neobişnuită. Liniştea a durat. Neliniştită, eram atentă în dimineaţa următoare, dacă Luhn părăsea casa ca de obicei. A făcut-o.

      Cântatul la vioară însă s-a potolit începând din această zi. Deodată, noaptea, eu ascultam liniştea. Era aşa de tare, încât nu puteam să dorm. În zadar aşteptam mica muzică de noapte. Şi zgomotele zilei sunau aşa, de parcă erau natura care curge. Mai încet. Mai şovăit. Poate că ziua nu fusese decât anexa cântării. Câteodată mama mirosea în faţa uşii lui.

     Acest miros ciudat, spunea ea. Nu putea fi un miros urât de putrefacţie. Gândeam pe atunci. În cele din urmă, Luhn mergea mai departe, zi de zi şi noapte de noapte.

      Luni mai târziu m-au ajuns grijile. Într-un sfârşit de săptămână am observat tăcerea totală a peretelui. Toate zgomotele au murit. Dacă mă gândeam înapoi, peretele devenise mut de mai multe zile. N-am mai auzit nicio mişcare în faţa uşii. Constatarea mea venea cu o oarecare întârziere, ca atunci când ceva destinat a fi de neobservat începe deodată să i se simtă lipsa. Nopţile ascultam liniştea, în timp ce nu mă mişcam, respiraţia mi se oprea şi puneam uneori urechea de perete ca un stetoscop. Încercam să cercetez dacă într-un strat adânc al acestei linişti nu se afla o ultimă ezitare. Apoi mi-am dat seama că liniştea era pe cât se poate de adevărată. Dacă domnul Luhn trăia, ea era un moratoriu.  Mai clar el nu putea să vorbească. Trebuia să acţionez. Cum lipsa lui era simţită şi de la birou, administratorul a dispus să se spargă uşa.

      Luhn trăia. Adică, trupul lui. Aşa stând lucrurile, el nu era în pericol. Din pragul uşii observam cum era tras afară pe o targă. Buzele-i tremurau; nu era în stare să vorbească. În opoziţie cu imaginea ciudată şi aranjată a lui Luhn, camerele depozitau resturi şi gunoaie. Adăposteau ceea ce devenea alterabil şi de nesavurat. Fructe şi pâine mucegăite. Ambalaje a tot ce se consumase. Luhn e beat, Luhn e beat, răcneau copiii, la aruncarea sticlelor de ţuică şi de bere. Doamna Packheiss, a cărei locuinţă dădea spre curte, vis-a-vis cu groapa de gunoi, dezvăluia că ea s-a uitat deseori în buncărul lui Luhn. Şi că acesta era mereu gol. Exagerat de gol. Să ne imaginăm: un bărbat, care nu are nimic de aruncat. Care nimic nu poate arunca, adăugă domnul Wetzel de la parter. Totuşi, el a aruncat tot, contrazicea administratorul. Totul a risipit, spunea domnul Wetzel.

      Dacă ne întoarcem la acea misterioasă femeie – şi el a făcut referire la ea -, eram următorii ei şi-i ceream administratorului să ne pună la punct locuinţa. Aveam şaptesprezece ani, dispus pentru căutare şi înţelegere şi doream să aflu cealaltă faţă a tinereţii mele. Pentru prima dată treceam pragul lui Luhn. În timp ce mama mea aduna lucrurile stricate, eu strângeam atentă ce era de păstrat: note rupte şi scrisori începute. Bucăţi de vioară, la care el i-a rupt gâtul. Coarde, arcuş, alte bucăţi. În secret, am băgat amortizorul în buzunar. Pe acel perete, pe care noi l-am împărţit, stăteau mărturie douăsprezece foi de calendar, fără imagini, dintr-o existenţă contabilă a ultimilor ani. Fiecare spaţiu pentru câte o lună era tăiat cu o carioca roşie. O linie prin toate zilele, pe care Luhn le rezolvase sau ele îl rezolvaseră pe el. Numai un singur câmp era rămas liber. Era acea zi, în care începea cursa abruptă a liniei de cădere?

      Pe noptieră era o fotografie. Dintr-o lumânare care a ars rămăsese numai mucul. Singur şi negru. Fotografia îi arăta în faţa unei orchestre. Chiar se ţineau de mâini. Chiar el era cel care ţinea bastonul de dirijor. Totuşi: contabilul lângă virtuoză. Chiar vibraţia părea îmblânzită, în orele  impresionant de emoţionante poate de o mare nevoie, ca şi contururile posibilului să se dizolve. De ce el nu a deschis?  La şaptesprezece ani nu ştiam despre deplasarea inversă a sentimentelor şi a comportamentului. Cât de uşor ar fi putut să ardă aici, mi-a întrerupt mama gândurile, apoi s-a uitat l-a mucul încremenit în ceară.

      Cu un vecin râzi. Cu un prieten plângi. Cu domnul Luhn n-am putut nici să râd, nici să plâng. Prea târziu am ajuns de cealaltă parte a peretelui. Mă voi îngriji de el, anunţam eu, când dădeam jos rândurile de tul, care ţineau privirea captivă şi închideau ziua. Mama s-a uitat la mine îngrozită.

 

 

 

     

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]