Elena-Ruxandra CÂMPAN - Premiul „Răsunetul Cultural” la Festivalul Naţional de Poezie „George Coşbuc” – 2020

Elena-Ruxandra CÂMPAN s-a născut în 18 iunie 2002. Este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Liviu Rebreanu, Bistrița, la profilul științele naturii, bilingv și membră, încă din clasa a V-a, a cercului de creație literară Micii Blandieni din cadrul Palatului Copiilor Bistrița, scriind preponderent poezie, având frumoase performanțe lirice. A citit din versurile proprii la Cenaclul „Clepsidra”, Dej și în Cenaclul George Coșbuc, Bistrița, în cadrul întrunirii literare de la Bistroul Viena Café din Bistrița, în iunie 2019. Recent, la Festivalul Internațional Vox Napocensis, Cluj-Napoca, ediția a XIX-a, a  primit Premiul „Emil Isac”. La ediția de anul acesta a Festivalului Național de Poezie „George Coșbuc”, Bistrița, a obținut Premiul Răsunetul Cultural.

 

 

Eclipsă eronată

 

De ce-mi iei vorbele acum,

Printr-o întrebare retorică?

Să le folosești, să mă faci scrum

Cu mintea ta diabolică.

Privesc eclipsa

Fără ochelari de protecție,

Să îmi ard retina,

Să nu mai văd a ta reflexie.

Și tot îți mai caut atenția,

Dar nu o mai găsesc.

Îți înlocuiesc absența

Cu un corp ceresc.

M-am plictisit de prezența ta banală

Și sper că totul a fost doar o descărcare hormonală.

 

 

Poza din cutie

 

Mă întreb dacă am fost

Doar o încercare

Oare?

Sau doar un chip frumos...?

 

Iau poza din cutie

Și o floare.

Mai doare?

Doar când mă gândesc la tine.

 

Dar nu regret

Nici ce-o să vină

Și de-mi vor cânta în surdină

Ielele al lor secret.

 

Prefer să cred

Că m-ai iubit...

Cât sper să nu mă fi amăgit,

Dar nu pot să te întreb.

 

Tot ce-mi rămâne acum

E un trecut demult apus

Și scris în stelele de sus...

Să fim despărțiți de drum.

 

 

Gata

 

Buzele îți sunt drepte,

La fel ca un liniar.

Aș vrea să urc pe trepte,

Să fiu păpușar,

Să te fac să surâzi

Măcar o dată,

La fel cum te încrunți

Spre umbra mea deziluzionată.

Treptat, își ia zborul

O luminată cioară…

Eu nu-ți mai țin isonul

Și de-ar fi să doară.

 

 

Liniște

 

Și dacă nu trăim

Să ne vedem fericiți?

Și dacă eu devin

Un moft pe care-l uiți?

Mi-ai lăsat doar o privire

Și două atacuri de panică.

Revine în neștire

O neascunsă frică.

De ar fi să nu mai fiu

Și vocea mea să tacă,

Tot aș mai vrea să știu

Cum ar fi fost dacă.

 

 

Mai mult ca prezent

 

Pulsează sângele venos

Prin valva bicuspidă…

O milisecundă… stop!

Și mă simt insipidă.

 

Pulsează sânge arterial

Prin firava tulpină…

Prefer un ghiocel anost

Decât o inimă senină.

 

 

Sfârșit

 

Mai luptă încă

De puțin timp robit,

Căci soarele, parcă,

De tranșeu e sorbit.

 

Și nu mai urcă

Înapoi pe cer,

Rămâne o nălucă

Pentru cei ce pier.

 

În întunericul

Lăsat stăpân,

Doar zgomotul

Mai este păgân.

 

Cu ochii la apusul

Demult asfințit,

Devine supusul

Nimicului infinit.