Elevul – participant activ la propria formare

Prin natura sa, procesul de învăţământ este un sistem complex rezultat al interdependenţei dintre predare şi învăţare, cu o finalitate bine conturată – aceea de transpunere în practică a idealului educaţional, dezvoltarea integral vocaţională a personalităţii.

Voi prezenta câteva dintre metodele şi procedeele folosite în sistemul de învăţământ:

Explicaţia – solicită într-un grad mare operaţiile gândirii urmărind lămurirea şi clarificarea unor noţiuni, apelează la diferite procedee cum ar fi cel inductiv, deductiv, al comparaţiei şi analogiei. Această metodă contribuie la lărgirea şi adâncirea orizontului ştiinţific, la dezvoltarea proceselor intelectuale.

Conversaţia – o convorbire, un dialog ce se desfăşoară între cadrul didactic şi elev, ce se bazează pe întrebări stimulatorii şi explicatorii declanşează procesul de cunoaştere, răspunsurile fiind rolul frământărilor individuale, ale căutărilor şi explorărilor asidue fără a fi impuse de învăţător. Această metodă presupune o creştere a independenţei elevilor în formarea răspunsurilor şi implicit o amplificare a efortului intelectual din partea lor, se bazează pe întrebări de tipul: de ce? pentru ce? cum se explică? dacă admitem căutare, lucru ce se va întâmpla? care este? care sunt? când?

Demonstraţia – constă în prezentarea unor obiecte mai mult sau mai puţin schematice, precum şi în executarea sau producerea în faţa elevilor a unor acţiuni, fenomene, experienţe în vederea acumulării de informaţii despre ele şi familiarizarea cu executarea corectă a acestor acţiuni.

La baza demonstraţiei se află o sursă sau un model intuitiv.

Descoperirea – în cazul acestei metode accentul cade pe căutarea şi gândirea soluţiilor. În orice situaţie problema ce apare, ea trebuie să se încheie cu descoperirea soluţiei. Această metodă constă în reactualizarea experienţei şi a capacităţilor individuale în vederea aplicării lor asupra unor situaţii problemă, prin explorarea diverselor alternative şi găsirea soluţiei.

Până să ajungă aici elevul desfăşoară o intensă activitate de observare, prelucrare prin încercări şi erori, achiziţiile la care va ajunge sunt mai trainice şi la un nivel de operaţionalitate mai ridicat.

Problematizarea – constă într-un număr mare de procedee prin care se urmăreşte crearea unor situaţii problemă care antrenează şi oferă elevilor să surprindă diferite relaţii între obiectele şi fenomenele realităţii, între cunoştinţele anterioare şi noile cunoştinţe, prin soluţiile prin care ei însuşi sub îndrumarea învăţătorului le elaborează.

Povestirea – este o expunere orală sub formă de naraţiune sau de scriere prin intermediul căruia sunt înfăţişate fapte, evenimente, întâmplări îndepărtate în timp şi spaţiu. Prin conţinutul său povestirea contribuie la dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii. Este absolut necesar ca elevii să-şi imagineze lucrurile, evenimentele, acţiunile şi personajele despre care se vorbeşte.

De exemplu: Obiectul Limba română clasa a II-a.

Subiectul, Cioc! Cioc! Cioc! de Emil Gârleanu.

În vederea realizării obiectivelor generale cât şi a celor operaţionale folosesc o serie de metode ca de exemplu: povestirea, conversaţia, problematizarea şi demonstraţia.

Învăţătorul scrie pe tablă ideile principale într-un ciorchine, iar elevii în caiete. Se împart plicurile în care se găsesc imagini aşezate aleatoriu. Se anunţă tema, lucrez pe grupe, urmăresc felul în care se poartă conversaţiile între membrii grupului. Voi cere elevilor să citească textul, apoi să întocmească o listă de idei cu informaţiile descoperite în text şi apoi elevii îşi vor formula întrebări scrise pentru a şi le putea adresa reciproc. Întreaga activitate va fi dirijată de către învăţător, voi urmări originalitatea ideilor pe grup sau individual, apoi voi cere elevilor să aranjeze imaginile din plic în funcţie de conţinutul textului.

În clasele I-IV una dintre metodele care răspunde cel mai bine trebuinţelor copilului este jocul. Aceasta trezeşte buna dispoziţie, bucuria, creând atmosfera favorabilă desfăşurării activităţii.

Având impresia că se joacă, în fapt elevul participă activ la propria lui formare, dobândind cunoştinţe, formându-şi atitudini şi comportamente, având ocazia să aibă un spirit critic şi să-şi folosească potenţialul creativ.

Relaţia învăţător-elev trebuie să fie mutuală, deschisă unui dialog permanent, să faciliteze instalarea unui climat caracterizat prin tonalitatea afectivă pozitivă, stimulator exprimării creatoare a elevilor.

Bibliografie:

Florica Chereja – Centrul educaţiei 2000.

-Dezvoltarea gândirii critice în învăţământul primar.

Lect.univ.drd.Simona-Elena Bernat – Suport curs. Tehnici de muncă intelectuală şi de învăţare eficientă.

Conf.dr. Muşală Bocoş – Suport curs. Pedagogie interactivă.

Nicoleta Adriana Florea, Cosmina Florentina Surlea – Editura Aramis – Şcoala şi consilierea părinţilor

Ioan Nicola – Editura Aramis – Tratat de pedagogie şcolară.

înv.gr.I Sulici Elvira

Şcoala Generală clasele I-IV Enciu

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]