Elisabeta Lușcan la ,,Tocmală,,

La editura Karuna a apărut volumul de proză intitulat ,,Tocmala,, carte pe care Elisabeta Lușcan a scris cu intenția vădită de-a prezerva ceea ce se mai poate din zestrea care a fost odată lumea țăranilor de pe Valea Someșului. Profesor care a ales să trăiască la sat, Elisabeta Lușcan a dat o notă în plus ideii de dascăl ca intelectual care mai ține încă, prin propriile-i puteri, verticalitatea unui rural în care interferențele dintre nou și vechi sunt o oglindă în care ne vom căuta degeaba peste ani și ani.
Beneficiind de un spațiu cultural cu bogății seculare, trăind în lumea lui George Coșbuc și Liviu Rebreanu, Elisabeta Lușcan și-a îmbibat sufletul cu frumuseți legendare, cu povești , proverbe și rostuiri ale locului. A ales să culeagă, să filtreze și să transmită mai departe o parte din acest bagaj spiritual, și gestul său este unul de aplaudat.
Autoare cu calități creative certe, cu talent în mânuirea cuvintelor și așezarea imaginilor în contextul unei cărți, Elisabeta Lușcan scrie proză și poezie, dar ceea ce îi conferă orignalitate este stilul în care reușește să redea fresce ale unei lumi care se diluează în solul tot mai alunecos al prezentului modern.
După ,, 1001 de proverbe și zicători educative,, a publicat volumul,,Șezătoare la opaiț,, /o lucrare cu tentă entografică și care s-ar putea constitui într-un studiu mai amplu al fenomenului social din lumea unui sat ca și dispărut. Un sat din amintiri!
,,Tocmala,, este un alt pas clar pe care autoarea îl face în lumea ( ca și dispărută) a satului năsăudean. Deși printr-o notă personală, ne anunță că, a scris cartea ca un omagiu adus iubirii dintre Ion și Paraschiva, părinții săi,/ lucrarea de față este mult mai multă decât o schiță de nuvelă cu afluiri din sfera familiei personale, este un decupaj etnografic ce ține de memoria colectivă a unui loc și a unor oameni.
Cu o naratiune alertă, datorată exercițiului epic, autoarea derulează paginile cărții la fel cum am derula o rolă cinematografică. Cunoaște atât de bine personajele și stările de acțiune încât se identifică cu întregul, ficțiunea ocupând aici un loc atât de insignifiant încât pare a fi adăugată poveștii, așa cum ai adăuga unei mâncări bune un praf de mirodenii.
Lectura este la îndemâna fiecăruia, indiferent de vârstă sau de pregătire școlară, dar devine fascinantă pentru fiecare dintre noi cei care am copilărit în mediul rural transilvan, am fost binecuvântați cu povești extraordinare transmise prin viu grai de bunicii și părinții noștri. Verticalitatea umană, curățenia spirituală dublată de o știință vetustă a negocierii în condițiile favorabile întemeierii unei noi familii, iată miezul care umple proza Elisabetei Lușcan. Este ca și cum am privi o fotografie veche de familie, una dintre acele poze făcute la fotograful orașului din apropiere, și unde chipurile umane stau încremenite în valurile nuanțelor date de vechime. Ei sunt eroii Elisabetei Lușcan, bunicii care s-au supus cutumelor sociale locale , dar care au avut drept ghid matrimonial, dragostea, și dragostea adevărată e oarbă. Averea, zestrea, baza materială care ar fi trebuit să susțină viitoarea familie, în viziunea Elisabetei Lușcan este mult mai puțin importantă decât iubirea dintre un bărbat și o femeie. Și e normal, dragostea duce mai departe generațiile. Partea materială își are rostul său, și țăranii de demult, ca și cei de astăzi, o apreciază cum se cuvine.
Frumoasă este și descrierea drumului făcut pe marginea râului Someș, întâlniri cu siluete interesante, personajele adiacente rostuirii cărții, care apar și dispar, lăsând în urma lor un soi de energie pozitivă. Tihna aceea ca de la capătul lumii, locul în care legile pământului sunt implacabile însă guvernează cu discernământ și diplomație, bunăcuviință nativă. Nativă este și cultura satului someșan iar cei care populează paginile cărții Elisabetei Lușcan sunt atât de bine conturați de autoare, încât te aștepți să-i întâlnești pe ulițele prăfuite din sat, un sat care s-a metamorofozat între timp, și unde doar spiritul și amintirile contingentului ce se învârte în jurul vârstei de 100 de ani, mai transmit emoție.
Până nu demult, în satele de pe Valea Someșului, oamenii îmbrăcau straiele tradiționale și în zilele de peste săptămână. Un tezaur în lăzile de zestre, care s-a moștenit până astăzi. Elisabeta cunoaște ca puțini etnologi de meserie lumea asta, fascinantă prin perenitatea spiritului, și care până și în zilele noastre, de marile sărbători îmbracă portul național specific. Este o manifestare prin care se identifică fiii satelor năsăudene și totul revine , pentru o zi, ca atunci dedemult, când bunica Paraschiva își pregătea straiele pentru ceremonia de nuntă.
Dialoguri în dialect local, descrieri ale casei și ale gospodăriei din urmă cu un veac, lumea redată de Elisabeta Lușcan în TOCMALA, este una veridică. Arhaisme bine potrivite în fraza din pagini, dau savoare poveștii, și imaginația cititorului ,,lucrează,, și după ce a închis coperțile.
Obiceiuri rurale au supraviețuit până astăzi, dar nu mai sunt un rost al pământului, un semn cronologic al Anului agrar, care sunt, azi, doar surogat al întregului căruia noi îi spunem Țăran. În cartea Tocmala, obiceiurile sunt redate cu fidelitatate unui conoscător din interiorul întregului.
Am găsit în cartea Elisabetei Lușcan atâtea lucruri interesante pentru istoria locului, pentru istoria Transilvaniei, și extinzând sfera de cunoaștere a societății care azi aproape că nu mai este, cred că autoarea ar putea scrie o lucrare de mare căutare, despre tradiția și pitorescul locului în care s-a născut, și unde a ales să trăiască. Am găsit eșantioane epice de parcă ar fi fost cioplite în piatră, și altele fluide ca nisipiul peste care vălurește apa Someșului, dar am găsit și poezie, poezie populară, poezie instinctivă și care ne lămurește de ce pe aceste plaiuri, densitatea poeților este remarcabilă.
,,Coborând de la Năsăud, pe drumul ce duce în inima Ardealului, care însoțește cu fidelitate râul Someșul Mare, mă prind părtaș credincios loc...,, notează autoarea pe coperta a IV-a a cărții, și citindu-i rândurile te lași condus ca de un ghid bun, prin partea asta de Țară, locuri care au dat României cei mai mulți dintre membri de Academie. Acestei culturi țărănești neaoșe, dârzeniei, purității și credinței în Dumnezeu, îi datorează autoarea tot ce are mai de preț. Este conștientă de acest dar, și din prinosul său spiritual dăruiește cărți pe care nepoții, strănepoții le vor citi ca pe niște evanghelii ale locului în care neamul lor s-a născut.
,,Tocmala,, este o carte ca o pictură naivă celebră, aparent simpă dar complexă prin detalii și esența poveștii. Scrisă cu talent, merită a fi citită, dar și să o putem găsi în rafturile bibliotecilor importante din sfera românității de astăzi. ,,Tocmala,, este beletristică dar și act veritabil de identitate socială și culturală a unui neam.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]