Emanuela Ilie: Raftul cărților de poezie

Maria Olteanu, Infinitul singurătăţii, Colecţia Opera omnia, Tipo Moldova, Iaşi, 2011

Cea mai recentă operaţie de selecţie şi implicit ierarhizare a poeziei Mariei Olteanu, avînd drept rezultat antologia Infinitul singurătăţii, dă seama de coerenţa unui întreg articulat pe cîteva mari teme: poezia şi logosul, singurătatea şi erosul, în sfîrşit, sacralitatea universului şi nevoia de iluminare a fiinţei. Adesea, autoarea încearcă să le aglutineze, într-o textură de sorginte modernistă: „Voi deschide fereastra/ Îngerului din copilărie,// Voi alunga tristeţea/ Şi voi lăsa vîntul/ Să-nvîrtă roata stelelor,// Voi răsfira/ Ramurile cuvîntului,/ Poezia va alina suspinul/ Şi-o linişte albă/ Va năvăli-n odaie” (O linişte albă). Majoritatea textelor din volum seamănă cu această linişte albă a meditaţiilor Mariei Olteanu: ele se hrănesc dintr-o deplină încredere în semnificaţia esenţială a epifaniilor (fie ele doar propriu-zis poetice!) într-o lume ce şi-a pierdut de mult fiorul religios. A se citi, din această perspectivă, poeziile de o mai scurtă respiraţie, precum Mă-ntreb, Un zeu se plimbă, Poezia I, Poezie II, Singurătate II, Poetul, Timpul şcl. Cînd nu „ascultă cîntecul unei lacrimi”, oprită „la marginea clipei” revelatorii („fiecare clipă e-o sfîntă liturghie”, se declamă în catrenul numit În satul copilăriei), poeta preferă să descrie crîmpeie de real ori să gloseze pe marginea tragismului existenţei, plecînd de la realităţi de regulă urbane, avînd consecinţe percepute drept catastrofale: „Durerea bîntuie ca o molimă/ Şi fluturii mor pe genunchii lui Dumnezeu” (Ne numărăm rănile). După logica metaforizantă pe care i-o cunoaştem din volumul Speranţe sub ghilotină, Maria Olteanu comprimă însă chiar şi dezastrul ontologic în construcţii stilistice acordate mistic. Iată, bunăoară, Tristeţea amplificată expresionist: „Tristeţea/ Îşi întinde aripa peste oraş.// În zori/ O fată s-a sinucis/ Aruncîndu-se de la etajul 10./ La autopsie/ În uterul ei au găsit un înger/ Ce strîngea între dinţi un fir de iarbă./ Sub piele avea tatuate poveşti triste/ Şi-n pieptul ei o pasăre ţipa”. Hotărît lucru, poeta se obstinează a descoperi, chiar şi în solfegiul singurătăţii pure, acea notă transcendentă mîntuitoare…
Cronică apărută în revista POEZIA nr. I /79/ primăvară, 2017

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]