EMINESCU ŞI NEMĂRGINIREA UNIVERSULUI

Omul este unică fiinţă care prin poziţia sa verticală îşi exercită controlul asupra lumii şi poate astfel să privescă cerul înflorit cu făcliile stelelor.
Dintotdeauna, Universul a exercitat o fascinaţie deosebită asupra omului. Cunoaştem popoare ca adoratoare ale cerului: caldeo-babilonienii, mayaşii, grecii, românii între altele (mayaşii- de pildă- spuneau că „pentru a se schimba destinul oamenilor, este nevoie ca astrele să fie altfel aşezate pe bolta cerului”, iar cartea Apocalipsei ne încredinţează că la finele istoriei, Dumnezeu va face „un cer nou şi un Pământ nou, în care locuieşte dreptatea.”)
Ne minunăm în general de sagacitatea, de isteţimea deosebită cu care este omul dăruit dacă ar fi să dăm exemplul lui Empedocle siracuzanul, care, văzând de atâtea ori răsăritul de soare, a bănuit că şi lumina are o viteză, care se propagă într-un timp dat.
Din vechime şi până astăzi, românii, poporul de rând, păstori sau poeţi, s-au dovedit a fi mari iubitori ai astrelor. „Mult mă dor ochii mă dor// De lumina stelelor” –zice ştiutul cântec popular.
Iuibitor de natură ca nimeni altul, Eminescu a fost încă de copil un mare admirator al bolţii cereşti şi misterelor cosmice. Aflându-se la Viena, poetul a audiat cu perseverenţă numeroase cursuri, între care de astronomie, filosofie, chimie, ec. politică, şi chiar practicând gimnastica. (Savantul Nicolae Teclu spunea de altfel că „Eminescu ar fi putut fi un foarte bun chimist”) dovedind o nestinsă sete de cunoaştere pentru tot ce a realizat frumos umanitatea în istoria sa.
Oricum, cunoştinţele de astronomie au rodit magnific în creaţiile poetice de mai târziu, ce au fost considerate adevărate capodopere nu doar personale, ci şi ale genului.
Scrisoarea I prezintă -între alte considerente filosofice-- o impresionantă cosmogonie –naşterea şi sfârşitul Universului-cosmogonie care stă cu cinste alături de cele mai faimoase cosmogonii din literatura universală: Rig-Vedele culturii indice, Publius Ovidius, Imre Madach, John Milton. Poetul redă naşterea şi sfârşitul Universului (redus la sistemul nostru solar) aşa cum l-au conceput Kant şi Laplace, filosoful şi matematicianul,. A studiat şi lucrările acestora în limba germană, adnotându-le (cu deosebire Mecanica celestă a lui Laplace şi Algemeine geschicte und Theorie das Himmels a lui Kant) Unele idei din acest sistem intuit de Kant în 1775 şi definitivat matematic de Laplace după 1815 îşi păstrează nealterate valabilitatea şi azi, cu deosebire privitor la naşterea sorilor şi planetelor din nebuloase cosmice. Multe din aserţiunile sistemului Kant-Laplace, cunoscute şi de Eminescu, sunt depăşite însă spre începutul secolului al XX-lea, cu deosebire ideea de extincţie cosmică prin epuizarea materiei stelare a Soarelui nostru sau altor astre. Astrofizicienii de azo consideră relativ tânăr Soarele nostru, ca având în jur de 5 miliarde de ani, urmând a mai dăinui încă pe atât
O bijuterie literară cum este La steaua (ap.1886)- porneşte magnific de la imaginea stelei ce s-a stins, dar care-şi mai trimite încă lumina în Univers,.
„La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani au trebuit / Luminii să ne-ajungă.//Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.”
La fel cum lumina stelară călătoare prin spaţii şi păstrează chipul stelei ce poate s-a stins, lumina trecutelor iubiri omeneşti ne mai urmăreşte încă prin vreme. Poetul reuşeşte o alăturare emoţionantă a fenomenelor din lumea fizicii şi a celor din spiritul uman.
În mod genial, Eminescu făureşte o imagine superbă prin metafora „icoana stelei”, căci aşa cum icoana este reprezentarea celor dumnezeieşti, nu dumnezeirea însăşi, la fel lumina stelară este doar icoană, chip al astrului, reprezentare a acesteia şi nu steaua însăşi. Astăzi, când telescoapele şi radiotescoapele permit astrofizicii să pătrundă până către 13 miliarde de ani-lumină în Univers, ne dăm seama că lumina astrelor văzute acum este a astrelor respective cu miliarde de ani în urmă, încât „coborâm pe treptele reci ale timpului” (GV- „Odisee spaţială...) până spre începuturile Cosmosului sau a presupusei explozii primare, când aveam aşa-numitele „galaxii albastre”, pufoase, fără elemente grele, (adică a unor galaxii şi metagalaxii ce veneau spre noi. Actuala deplasare spre roşu a luminii spectrale, conform fenomenului Doppler, dovedeşte că galaxiile se depărteză de noi şi că Universul actual este în expansiune.)
Această metodă asociativă, prin care se aătură elemente din lumea înconjurătoare, celor din sufletul omului este frecventă la Eminescu constituind aproape regula, nu excepţia . Cutremurul plopilor din elegia Şi dacă nu e diferit de zbuciumul sufletesc al poetului-eu liric, iar oglindirea stelelor în lac e menită a alina solitudinea eului poetic sau cititor.
Surprinzător ştiinţific este şi drumul lui Hyperion spre Demiurg, pentru a cere să poată iubi ca muritorii, conform unui mit străvechi, cum că fiinţele celeste ar fi invidioase pe iubirea pământenilor.
„Porni Luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt /Deasupra cer de stele / Părea un fulger ne-ntrerupt /Rătăcitor prin ele.”

Am văzut cu toţii decolarea navelor cosmice, care au un început aparent ezittant, urmat apoi de o totală dezlănţuire a forţelor şi vitezei, iar imaginea lui Hyperion ca a unui fulger rătăcitor printre stele ce par să curgă este proprie vitezelor apropiate de a luminii, când spaţiul se contractă şi asistăm la o dilatare a timpului, conform Legilor einsteniene ale relativităţii, legi care vor fi formulate peste 30 de ani, în 1905. Fenomenele cosmice primesc la Eminescu o scânteietoare haină poetică: „Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.”-
Nu avem neapărat un primat al acestei idei, nici la Eminescu, deoarece încă în Psalmii davidici găsim astfel de formulări, iar Sf. Ap. Petru spune în a doua Epistolă: „Iar aceasta una să nu vă rămână ascunsă iubiţilor, că la Dumnezeu o singură zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi”.
Marele poet al românilor a valorificat şi concepţiile populare privitoare la astrele cereşti, chiar dacă azi ştim că nu erau corecte ştiinţific:
„Stelele-n cer / Deasupra mărilor,/ Ard depărtărilor / Până ce pier (Stelele-n cer) Desigur, stelele nu se sting odată cu zorie, ci sunt un fenomen al luminii terestre. dar de ce ne-am mira cînd însăşi Academia Franceză considera la 1763, că meteoriţii sunt stele care pier şi nu doar aşa zise „pietre”.
Concepţia că avem o naştere şi renaştere continuă a Universului, acesta fiind adevărata Pasăre Phoenix, o constatăm şi în Sara pe deal: „Stele nasc umezi pe bolta senină /Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină...”
Atât permiteau atunci gândirii mijloacele de observare astronomică, mai clar exprimate într-o altă poezie: „O raclă mare-i lumea. Stelele sunt cuie / Bătute-n ea şi Soarele-i fereastra la temniţa vieţii...”
De la conceptul de mii de ani, că există o boltă cerească tangibilă gândului, pe care sunt aşezate stelele, se va ajunge cu Galileo Galilei (1610) Tycho Brahe şi urmaşii lor din sec. al XVII-lea la conceptul de galaxie, Calea Laptelui fiind văzută ca o gigantică aglomerare stelară pe care o ştim, ţinută de forţe gravitaţionale într-un sistem. Toate celelalte constelaţii şi luminiţe pe care le observăm în nopţile de vară sau de iarnă mai ales, ar aparţine gigantice formaţiuni stelare. Perfecţionarea lunetelor şi a telescoapelor mai apoi -vor schimba alert cunoştinţele astronomice, punându-le mereu pe baze riguros ştiinţifice, concretizate în capacităţile omului de a privi tot mai adânc în Univers. Turbulenţele armosferice au fost multă vreme o piedică serioasă, astfel că domurile gigantice ale telescoapelor aveai să fie mutate pe munţi înalţi sau în deşerturi senine cum este Atacama din Chile.
O descoperire neaşeptată va face în 1924 astronomul american Edwin Hubbles, care montează un puternic telescop pe muntele Wilson, deasupra Californiei. Observaţiile sale au provocat o adevărată revoluţie în astrofizică. El va dovedi că ceea ce se considerau a fi luminiţe situate în exteriorul Căii Laptelui sunt de fapt galaxii şi grupuri de galaxii, cele mai multe fiind considerabil mai mari decât a noastră.
Observând vreme de 10 zile o zonă din coada Ursei Mari, Hubble a descoperit nu mai puţin de 1.500 de galaxii, oferind imagini spectaculoase.
Telescopul cosmic Hubbles, lansat în 1990, numit astfel în cinstea faimosului astrofizician american şi reparat într-o misiune de pomină în 1993, avea să se constituie şi el ca un alt salt major în cercetarea cosmică, la care Eminescu şi astronomii secolelor trecute n-au putut nici măcar visa. Lipsa totală a turbulenţelor atmosferice şi distorsionărilor a permis imagini de o claritate nemaiîntâlnită şi de copleşitoare exactitate şi frumuseţe
Trăim într-o vreme fericită, când cunoştinţele noastre de astronomie -şi nu numai- se dezvoltă exponenţial. Merită deci să fim curioşi, măcar apropiindu-ne de acea sete de cunoaştere a lui Eminescu, ce îl determina să se închidă în casă cu zilele când găsea opere deosebite literare, filosofice sau ştiinţifice.
La ora actuală ştim astfel că în Galaxia din care facem parte există mai mult de 200 de miliarde de stele, multe cu sistemele lor planetare, că aceasta are o formă elipsoidală. că Sistemul nostru solar se află smerit în coada Căii Lactee, pe un braţ al acesteia, numit Perseic. Toate cele circa 200 de miliarde de stele sunt într-un gigantic vârtej gravitaţional care le atrage spre un centru luminos galactic, până la care sunt în jur de 50 de mii de ani-lumină. De mii de ani, muritorii privesc cu drag şi uimire frumuseţea de zăpadă a Căii Lactee
Cea mai apropiată galaxie de a noastră este Andromeda, care, împreună cu Progyon şi Triangulum alcătuiesc aşa numitul Grup Local, împreună cu alte 30 de Galaxii mai mici, despărţite între ele de milioane de ani-lumină.

LECTURĂ: 31. Noi cei din Calea Lactee

Uimitoare sunt următoarele caracteristici ale Universului:
-FRUMUSEŢEA (dată de ordine, coloristică, varietate şi armonie ,Cosmosulalcătuin de altfel cel mai exact şi gigantic orologiu, cum îi spunea cu uimire Voltaire. Toate acestea ne duc cu gândul la UN CREATOR, Marele meşter, de neînchipuit în Putere, Predicţie şi Înţelepciune. Giganticele nebuloase, de felurite culori atestă prezenţe gazoase:
-albastru indicând existenţa metanului;
-roşul şi albastrul întunecat pentru azot şi oxigen,
-verde şi violet marcând heliul şi hidrogenul
-DESIGNUL
-GRANDOAREA şi MĂREŢIA.
-DISTANŢELE COPLEŞITOARE DINTRE ASTRE ŞI GALAXII. sunt alte elemente dintr-o scară unde totul este copleşitor.
Nici nu e de mirare că majoritatea covârşitoare a astronomilor sunt convinşi că există un Creator a toate cele cereşti şi terestre, infinit în Înţelepciune, Putere şi Cunoaştere ce copleşeşte orice minte omenească.
X X

Ceea ce uimeşte însă cel mai mult din toate este MĂRIMEA UNIVERSULUI. Uluitoare sunt nu numai numărul de astre, cum am văzut –circa 200 de miliarde în Galaxia noastră, ci numărul de peste 100 de miliarde de Galaxii, încât John Jeans- un astronom englez, spunea că numărul galaxiilor din Univers întrece probabil numărul tututror firelor de nisip de pe plajele lumii, Aceasta, ca să nu mai vorbim de uriaşele spaţii dintre planete, sisteme solare şi galaxii, cumulând cu probabilitate 158 de miliarde ani-lumină.
Marele Univers face de prisos instrumentele noastre de măsurare kilometrică a distanţelor, uzilizabile cel mult pentru Sistemul nostru solar, fiindcă dincolo de el am avea nevoie de bilioane, trilioane, decaloane- unităţi greu de operat şi pe care le înlocuim cu ANUL LUMINĂ, ADICĂ VITEZA DE 29.792 km7secundă. (calculată de Olandezul Ole Romer 1676) cu o mică eroare, dar nu din vina lui, calcule definitivate în secolul al XX-lea, odată cu tehnicile laserului Această viteză este valabilăpentru o parcugere în vid, fiindcă alte tipuri de mediu pot încetini sau distorsiona lumina prin refracţie.

CU VITEZA LUMINII ÎN UNIVERS
-300.000 km./s înseamnă a ocoli pământul într-o secundă de 7 ori.
-De la Pământ la Lună, viteza luminii înseamnă 1,3 secunde.

Să pornim în Univers de la Soarele nostru, cu viteza luminii la 1 ianuarie anul curent.
-Trecem rapid de plantele Mercur, Venus şi în 8 minute şi 29 secunde atingem Pământul.
Depăşim repede Marte, Centura asteroizilor, planetele de gaz: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto şi micii sateliţi plutonici. Am pacurs 5.82 miliarde de kilometri şi suntem încă la 1ianuarie.
-Lăsăm în urmă sistemul solar. Trece un an de zbor cu viteză luminică...doi...trei ani. După patru ani, patru luni şi 19 zile, pe 19 aprilie ajungem la cea mai apropiată stea din galaxia noastră: ALPHA CENTAURI.
-Nu ne oprim. O luăm perpendicular pe centrul Galaxiei: Ajungem în centrul ei lăptos după 50 de mii de ani de drum. Calea Laptelui are aşadar un diametru de100 de mii de ani. Ne înălţăm cu aceeaşi viteză spre a putea avea o imagine cu întreaga galaxie. Stelele par să curgă în jurul nostru.
„Cum zăpada străluce în ierni dimineaţa,
Aproape fiind primăvara, scânteie
Calea Lactee-ntr-un alb de mireasă
cerească-n câmpiile cosmicei nopţi.”

Când o vedem integral, în toatî mărimea şi splendoarea. au trecut 300 de mii de ani-lumină.
Până la cea mai apropiată Galaxie, Andromeda, ajungem după 2 milioane şi cinci sute de mii de ani.
-Nu zăbovim, ci trecem spre marginile Universului: un miliard de ani, cinci, zece, miliarde de ani. O sută de miliarde... Decelărăm şi privim în urmă roiuri infinite de galaxii şi metagalaxii, şiruri, roiuri, toate convergând spre un centru Virgo. Acolo se crede că va fi sfârşitul Timpului şi Universului. Foarte des găsim în Sfânta Scriptură enunţul :”El a întins cerurile” sau „A întins cerusile ca un cort” Dar...să ne întoarcem acasă... Cu viteză încă neatinsă, nedovedită, superluminică, despre care se presupune că ar avea-o tahionii..
CE VOM SPUNE NOI AŞADAR DESPRE CEL CE A CREAT ACEST UNIVERS CE COPLEŞEŞTE MINTEA OMENEASCĂ?
„Cerurie spun slavalui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” Nimic nu nevorbeşte mai mult despre măreţia şi puterea lui Dumnezeu cum o face Universul. „Ce este omul înaintea Ta= întreabă regele. David.Acest gigantiv Univer,operă măreaţă a dumnezeirii, nu a fost creat spre a ne intimida, xi spre a ne arăta valoarea fiecărei vieţi omeneşti.

X X

CEEA CE ESTE UIMITOR este că noi, deşi suntem atât de mici , de neînsemnţi la scara Universului suntem atât de iubiţi de Dumnezeu încât omul este numit”coroana creaţiei” şi pentru noi şi din iubire pentru noi, Creatorul a trimis în lume pe însuşi Unicul său Fiu spre a ne scoate din păcat şi din moarte.
-Suntem obiectul de neexplicat al iubirii lui Dumnezeu pentru noi, Care vrea să ne facă fii ai Lui şi ne-a promis că va avea grijă de noi şi ne va dărui viaţă veşnică de vom voi a face voia Lui Sfântă şi Eternă.
Deschizând Cuvântul lui Dumnezeu, SFÂNTA SCRIPTURĂ, vom cunoaşte marile lucrări ale lui Dumnezeu de la facerea lumii şi universului şi vom afla voia lui iubitoare pentru noi oamenii.:
„Vă las pacea mea . Pacea mea o dau vouă. Să nu vi se tulbure inima, nici să se înspăimânte-„ -
„Te-am iubit cu iubire veşnică” (Ieremia, 31.
-„Nu te teme. Eu sunt cu tine. Eu te întăresc şi tot Eu îţi vin în ajutor.”
- „Fără de Mine nimic nu puteţi face.”
-„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.”
„Eu am venit să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric”
-„Adevărat, adeărat vă spun că cel ce crede în Mine are viaţă veşnică.”

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]