EMINESCU FOR WINDOWS

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De pildă, literatura bună. Se întâmplă în ciuda faptului că secretul ei pare simplu şi infailibil: pentru a fabrica „belle lettre” trebuie să pui în formă desăvârşită trăiri majore, mereu actuale, universal valabile, cu care să se identifice pe cât posibil mulţi dintre cititori.

Talentul înnăscut nu au nevoie de considerente de genul acesta, utilitariste. Când eşti făcut pentru a scrie, nu te interesează moda vremilor sau gustul lectorilor. Scrii pentru că preaplinul nu-ţi dă pace, scrii pentru că nu poţi altfel, scrii pentru că altfel nu-ţi găseşti liniştea. Mulţi autori mărturisesc că le poartă cineva mâna, nevăzut, împrumutându-le harul, pentru a se face auzit.

Geniul depăşeşte talentul cu un pas. El merge mai departe şi modelează o lume nouă, schimbând însăşi rădăcinile noastre. Sensibilitatea sa nu se adaptează la mase. Universul însuşi pare să-şi potrivească pasul după ritmul respiraţiei sale creatoare. Puţini sunt însă creatorii de artă binecuvântaţi cu instinct pentru eternitate. Răsar sporadic, mult prea rari, străpungând regulile grăbitei lumi caleidoscopice în care trăim. Ne vine greu să distingem între esenţă şi flacon, între căptuşeală şi stofă, asaltaţi din toate părţile de senzaţii şi informaţii de “umplutură”. În acest context, e tangent la miracol momentul în care descoperim pe paginile altora ideile pe care credeam că le nutrim doar noi. Nimic nu se compară cu satisfacţia regăsirii propriilor bătăi de inimă între coperţile unei cărţi păstrătoare de comori.

„Cazul” eminescian e parcă făcut pentru a ilustra acest adevăr. Se spune dealtfel că Eminescu ar fi cultivat o adevărată manie pentru perfecţiune, cizelând şi reformulând fiecare fragment în repetate rânduri, ducându-l la limitele epuizării. Indiferent de timp sau de spaţiu, atingerea geniului său continuă să emoţioneze, neîntrerupt. Tineri sau vârstnici, români sau de alte naţii, azi sau acum două sute de ani, adepţii lui Eminescu caută în rândurile scrise de el împlinirea, răspunsul. Cercul de entuziaşti, care se grupase în jurul poetului încă de pe vremea când edita „Timpul”, se perpetuează ca un ecou, asemeni reverberaţiilor pe suprafaţa unei ape line, atinse în treacăt de-o aripă de fluture pasager.

E greu să entuziasmezi un copil de şcoală pentru lecturile “obligatorii” de prin manuale. Ţin minte şi eu cum, în anii de liceu, când învăţam pe derost Luceafărul

– nu fără plăcere, dar nici cu prea multă tragere de inimă - nutream pasiuni tainice pentru rebelele versuri stănesciene. Ne întreceam pe atunci imitând inventivitatea veselă a lui Marin Sorescu, citeam “Arta a conversaţiei” de Ileana Vulpescu sau versurile incendiare ale în-Flăcăra-tului Adrian Păunescu, ne identificam cu singuraticul Preda. Eminescu era atotprezent, dar instalat solid pe podestul său meritat, „clasic”. Romantismul său declarat nu cadra cu pornirile noastre de tineri teribilişti, în tenişi albi. Erau vremuri în care autoritatea centrală impunea prin programele şcolare un ghiveci de scriitori nu întotdeauna valoroşi. Copilul care creştea în noi privea circumspect şi cu băgare de seamă devălmăşeala proletcultistă şi se rezuma să adune impresii, pentru a-şi forma abia mai târziu o părere proprie. Abia după depăşirea etapei “cool”, de la distanţa unor ani, ochiul spălat de constrângerile din afară, descoperă deliciile binecuvântatei rime eminesciene.

Ne surprind pasajele în proză, transmise din mână în mână prin internet, care relevă o cu totul altă natură a Luceafărului nostru, mai de zi cu zi, cotidian. Articolele sale critice la adresa societăţii româneşti în plină schimbare, descrierea detaliată a lipsei de integritate a unor politiceni şochează prin actualitate, de parcă ar fi scrise chiar acum. Nu întâmplător, personalitatea unică a Omului Mihai Eminescu depăşeşte cu mult limitele schematice de poet, pe care ni le serviseră activiştii zeloşi, interpretând «Împărat şi Proletar» ca pe un îndemn tacit la aderare. Destinul controversat al jurnalistului între ciocan şi nicovală, cu păreri proprii pe teme de salvare naţională, nu e o raritate nici în zilele noastre. Recenta dispariţie dintre noi a poetului Adrian Păunescu este un nou prilej care, la fel, ne pune în încurcătură.

Mihai Eminescu nu a făcut niciodată un secret din orientarea sa vădită de dreapta, dar insista asupra independenţei sale religioase, ferindu-se de etichetări. Creştină, budistă, agnostică sau ateistă, natura interioară a artistului Mihai Eminescu rămâne ambiguă, deschisă tuturor orizonturilor posibile. Poziţia sa incertă a fost interpretată de contemporani drept protest incomod. Nu-i de mirare că adepţii complotului politic pun şi astăzi sub semnul întrebării condiţiile suspecte ale morţii sale, în urma tratamentului cu injecţii de mercur, impus de doctorul Şuţu. E limpede că autorul atâtor articole polemice, poetul „Epigonilor” şi al „Criticilor mei” nu ducea lipsă de adversari politici.

În calitate de amatoare de literatură fără pretenţii de exegeză profesionistă, fac primul pas în direcţia împrospătării amintirii, deschizând calculatorul. Poate din cauză că ne aflăm pe terenul tehnicii moderne, sau poate şi pentru că am acumulat experienţă între timp, Eminescu mi se pare mult mai aproape, mai modern. Suspansul creşte pe măsură ce răsfoiesc paginile virtuale întocmite în limbi străine. Constat cu stupoare că există un Eminescu pentru germani, dar un altul pentru englezi, spanioli sau francezi. Ca o delicatesă în foi etajate, pe ecranul din faţa mea se “coace” o pâine cu straturi suprapuse. Să fie oare peste tot acelaşi aluat, doar prelucrat în forme diferite? Cel târziu acum, toana mea de moment se transformă într-o cercetare pasionantă, plină de suspans. Deşi toţi sunt unanimi, considerându-l pe Mihai Eminescu, aşa cum bine zicea Nicolae Iorga, părintele incontestabil al limbii române moderne, sunt diferenţe de nuanţă de la un site la altul. Englezii îl interpretează pe Iorga în felul lor inedit, traducând, citez, „godfather”. Amuzant şi „very british”, căci postura de „naş” nu se potriveşte cu tinereţea poetului dispărut prematur.

Wikipedia germană pune accent pe formarea sa prin şcoli de limbă germană, inclusiv la Viena şi la Berlin, dar nu uită să menţioneze că Eminescu nu a pus preţ pe finalizarea studiiilor facilitate de generosul său mentor spiritual Titu Maiorescu, abandonându-le în stil atât de „ne-nemţesc”. Spaniolii şi francezii preferă să dezvolte latura sa patriotică, de istoric şi publicist şi cea a angajamentului său în plan politic, pentru unitatea naţională. Aflu lucruri pe care poate le-am învăţat pe vremuri, dar care probabil nu mi s-au părut demne de memorat. Anume că poetul a asistat la cursurile Universităţii din Viena, cunoscând acolo alţi tineri din Provinciile vorbitorilor de limbă română, înflăcărându-se alături de ei pentru idealurile naţiunii dezmembrate. Dar că n-a legat prietenii serioase cu nimeni din rândul celorlalte naţionalităţi. Şi mai citesc că primele şcoli frecventate au fost cu predare în limba germană – firesc, era vremea Imperiului Austro Ungar – şi că studentul Eminescu se ocupa ocazional cu traduceri.

Fără intenţia de a-i ştirbi aura, simpla asemănare dintre tinereţea sa şi preocupările tinerilor de azi, bursieri tot la Viena sau la Berlin, ni-l aduce mai aproape. Există şi acum tineri români care asistă „extraordinar” pe la cursuri din străinătate, pentru că nu li se echivalează anii de studii acumulaţi în ţară (deci, nu sunt studenţi cu înmatriculare „ordinară”). Mulţi se ocupă în paralel cu traduceri. Am fost şi eu la Viena. Cine ar fi crezut că, prin prisma Vienei lui Eminescu, voi regăsi pe căi aşa de ocolite amintirea lecturii cărţii lui Adrian Păunescu „De la Bârca la Viena”? Pe vremea când o citeam şi tălmăceam înfrigurată sensul ascuns al frazelor cenzurate, însăşi ideea că aş putea vizita cândva eu însămi capitala Austriei părea o himeră.

Undeva la Viena trebuie să se fi produs şi teribila fractură din destinul geniului, deja manifest. Nu ştiu dacă e importantă cauza, dar e cert că de pe acum se pun bazele celui care va fi „fericit ca artist, nefericit ca om”. Sunt voci care pun criza pe seama întâlnirii cu Veronica Micle, altele o atribuie mai degrabă predispoziţiei sale genetice pentru depresie, caracteristică familiei Eminovici. Cert este că, începând cu Viena, Eminescu devine complicat, melancolic şi romantic, dar şi schopenhauerian cu trup şi suflet, înclinat spre critică. Ideile lui Arthur Schopenhauer, adesea xenofobe, misongine, antisemitice şi extremiste îi apar ca soluţii potrivite pentru a scutura ordinea nefirească a lumii şi pentru a provoca schimbarea. Din acest moment, decizia de a nu acumula de-a lungul vieţii nimic conform cu regulile - „nici diplome, nici poziţii, nici căsătorie sau avere” - devine crez definitiv. Romanticul Eminescu se conturează începând de acum, clar diferit de colegii de generaţie. Cu scopul declarat de a face cunoştinţă cu autorul poemului „Veneră şi Madonă”, Iacob Negruzzi călătoreşte la Viena. Va mărturisi mai târziu că, în cafeneaua vieneză, Eminescu era vizibil de la distanţă, cu profil romantic, părul lung şi privirea pierdută în melancolie.

Găsesc cu groază pe un sit german de referinţă poezia “Siehst Du den Stern“, scrisă de poetul elveţian Gottfried Keller şi rămân înmărmurită de frapanta asemănare cu preferata mea, „La steaua”. Aflu că versiunea eminesciană este o prelucrare după originalul din limba germană. Mă doare puţin, dar faptul nu ştirbeşte cu nimic frumusesţea poeziei şi nici meritul celui care ne-a făcut-o accesibilă, fără să facă un secret din faptul că a tradus. Oare câte alte detalii, de care nu am avut cunoştinţă până acum, ne-au mai fost ascunse?

Fidel spiritului practic tipic german, autorul paginilor din internet nu uită să menţioneze amănuntul picant precum că singurul onorar primit vreodată de Eminescu pentru o operă literară a fost suma modestă din partea revistei „Familia” în 1883 (târziu!) la publicarea câtorva poezii (printre altele Adio, Şi dacă, Pe lângă plopii fără soţ). „Unul din iluştrii necunoscuţi ai literaturii europene”, aşa îl intitulează distinsul Profesor Doctor Ernst Ostercamp, de la Universitatea Humbolt din Berlin. Câtă dreptate are! Nu pentru că Eminescu nu s-ar fi tradus; opera sa există deja în peste 60 de limbi. Mai degrabă pentru că el vine din altă lume decât cea a autorilor moderni occidentali. Cum să nu-l aprecieze reputatul critic german, dacă până şi adresa Institutului său de Literatură din Berlin trezeşte nostalgii romantice: „Unter den Linden”?! „Sub tei”, care va să zică. Artera aceasta, un fel de „Calea Victoriei” pentru Berlin, a existat dintotdeauna, inclusiv pe vremea şederii studentului Mihai Eminescu. Iar teii, esenţa însăşi a romantismului eminescian, sunt simbolul său celebru. Parcă aud vocea vibrantă a lui Nichita Stănescu, mărturisind că, de când l-a descoperit pe Eminescu, nu mai poate trece pe lângă un tei înflorit, fără să se pătrundă de fiorul metafizic.

Eminescul „spaniol” mă întâmpină pe internet ca un hidalgo idealist, purtat pe aripi de hyperion progresist. Sunt pomenite zvonurile despre aparteneţa sa la o societate secretă, care urmărea eliberarea Transilvaniei de sub jugul imperialist şi unirea tuturor românilor. Probabil o trimitere la societatea „Orient”, din care făceau parte o sumă de intelectuali entuziaşti, dedicaţi promovării pe atunci încă tinerei limbi române. Numeroasele sale deplasări pe teren, ca şi turneele cu echipele de teatru, în scopul culegerii de folclor şi pentru cunoaşterea dialectelor locale din zonele locuite la vremea aceea de români, par a veni în sprijinul acestei teze. În fond, unitatea limbii şi cea geografică sau politică nu sunt altceva decât faţete ale aceluiaşi patriotism. Se ştie dealtfel că Eminescu a reacţionat puternic pe fondul Războiului Ruso-Turc de la 1877-1878, condamnând împărţirea din final, odată cu recunoaşterea independenţei şi ciopârţirea nedreaptă a Basarabiei şi Dobrogei.

Exprimat în termeni spanioli, angajamentul său patriotic adoptă pe alocuri rezonaţe mişcătoare, aidoma omagiului legendarului erou naţional El Cid. Tot paginile spaniole remarcă faptul că publicaţia „Timpul”, pe care Mihai Eminescu o alimenta aproape singur cu articole scriind până la epuizare, era de fapt organul oficial al Partidului Conservator. Captivante, câteva din paginile în franceză despre Eminescu, pun accent pe pasiunea sa pentru arta dramatică. Nimic surpinzător pentru patria lui Molière. Mai puţin se menţionează piesele sale, cât amănuntele biografice legate de scenă. Începând cu renunţarea la şcoală şi plecarea în lume la 17 ani, alături de trupa lui Iorgu Caragiale, teatrul va fi mereu prezent în viaţa sa. Mai târziu, proiectul de traducere din germană a „Tratatului despre Teatru” de Heinrich Theodor Röscher avea să-i ocupe mult timp, pentru a rămâne neterminat. Pe scena lumii, Eminescu s-a văzut adesea ca un actor într-o piesă de teatru complexă.

Tot francezii sunt cei care pun sub semnul întrebării data reală a naşterii copilului Mihail Eminovici. Dacă ar fi să dăm crezare înmatriculării la şcoală, unde ulterior avea să-l aibă ca dascăl pe neuitatul Aron Pumnul, poetul s-ar fi născut în decembrie 1849, şi nu în ianuarie 1850. Corectura făcută pe baza mărturiei uneia din surorile poetului este aparent lipsită de importanţă, dar inexactitatea poate crea dificultăţi la ocazii jubiliare. Un împătimit din spaţiul vorbitorilor – sau mai bine zis al cronicarilor virtuali – de limbă engleză, găseşte nimerit să vorbească despre comportamentul şi psihologia fascinantă al lui Eminescu. I.L.Caragiale îl vedea într-o continuă oscilaţie între introvertit (visător, neînţeles, trist) şi extrovertit (exuberant, dornic să guste paharul până la fund). În schimb, Titu Maiorescu, mentorul şi omul politic căruia îi datorăm recunoaşterea lui Eminescu în întregime, cel care i-a stat la dispoziţie pe tot parcursul vieţii, susţinându-l şi ajutându-l să iasă din atâtea impasuri, sublinia îndeosebi latura comunicativă a geniului, capacitatea sa nestăvilită de a transmite emoţii şi de a-i entuziasma pe cei din jur, electrizându-i. Acelaşi autor pan britanic, îndrăgostit precum se vede de dedesupturile sentimentale ale vieţii zbuciumate de poet, ne pune în temă cu prietenia necondiţionată care i-a legat pe Mihai Eminescu şi pe Ion Creangă, ideal de fraternitate perpetuat realmente până la moarte. Pentru că, atât Creangă cât şi Eminescu au murit în acelaşi an, ca dealtfel şi legendara iubire neînplinită, Veronica Micle. În viziunea internautului englez, iubirea pentru Veronica Micle rămâne un veşnic mister: Eminescu însuşi a refuzat să facă pasul final spre împlinirea ei, în anii în care iubita – văduvă - îi devenise perfect accesibilă, dedicându-i-se cu atâta devotament. Reţin din acest site că, fără Eminescu, nu am fi avut Ion Creangă şi nu mă pot opri să nu remarc ce săracă ar fi rămas copilăria mea fără „Amintiri”. Învăţătorul Ion Creangă ar fi rămas un simplu dascăl de ţară, dacă nu l-ar fi întâlnit pe Eminescu şi nu s-ar fi lăsat convins să scrie şi să ia contact cu „Junimea”.

Nu mă surprinde prezenţa unui bust Eminescian într-un loc public, pe un soclu binemeritat din München sau Paris, dar recunosc că nu mă aşteptam să-l aflu tocmai în Pakistan, la Islamabad, ca monument dublu, alături de prestigiosul poet-filozof autohton Allama Iqbal. Sunt comemoraţi împreună, ca două laturi ale aceleiaşi geniale sensibilităţi, simbol al universalităţii idealurilor înalte, dincolo de graniţele din spaţiu şi timp. Mă dau la o parte de la calculator şi încerc să compun în minte un Eminescu pe cât posibil fidel tuturor versiunilor vehiculate pe seama sa. Fascinează în continuare OMUL Mihail Eminovici, geniul care şi-a ales ca „nom de plume” apelativul cu rezonanţă mai neaoşă, românească, de Mihai Eminescu, într-o vreme când „româneşte” era ceva exotic, nebulos. Dacă aş trage linie dedesupt, aş scrie poate sub OM, ca motto în rezumat, cuvântul „curaj”, pentru că s-a încumetat nu doar să creadă în idealurile sale, ci s-a şi pus în slujba lor. Fără garanţia că ele ar fi corecte, dar tot mai bine decât opţiunea de neimplicare, atât de răspândită. Sub POET aş pune mai întâi „geniu” iar apoi „trist”. E rău, e bine? Ce-ar zice „Luceafărul”, personajul pentru care se spune că inspiraţia coboară înapoi la Upanişade? Caut într-o carte de filozofie din orient şi dau peste un pasaj care îmi dă de gândit: „Mulţi oameni confundă veselia cu fericirea. Nu satisfacţia momentană e baza fericirii adevărate. Poftele sporadice se duc şi vin, plăcerea provocată de stingerea lor este de scurtă durată. Fericit eşti când ceea ce simţi se suprapune perfect peste ceea ce trăieşti şi manifeşti. Armonia dintre interiorul şi exteriorul nostru este singura bază viabilă de fericire trainică. Poţi fii trist, dacă aşa te simţi pe moment. Neopunându-te propriei tale naturi, lăsându-te în voia tristeţii care te cuprinde, fără să o maschezi, fără s-o ascunzi sau s-o refuzi, vei înţelege că e şi ea trecătoare. Totul este să rămâi fidel naturii tale interioare. Tristeţea e şi ea doar o stare, nu schimbă esenţa substanţei pe care o porţi în sâmburele tău. Poţi fi trist şi fericit în acelaşi timp. Nu e o contradicţie.”

Sperând că Eminescu a fost fericit, în ciuda tristeţii care l-a însoţit mereu până la finalizarea destinului său tragic, îi mulţumesc în gând pentru imensa comoară de spirit pe care ne-o lasă şi nu-mi rămâne decât să-i doresc odihnă lină întru fericire tristă.

Gabriela Căluţiu-SONNENBERG

Benissa, Spania