Eşecul

20 de ani de când această ţară îşi caută drumul pentru a schimba propria-i istorie, din care n-a învăţat nimic, s-au irosit în zadar, furându-se poporului visele la o viaţă mai bună de către cei care, în acest timp, l-au călcat în picioare: politicienii. Parafrazându-l pe Napoleon, care aprecia că „istoria este o minciună asupra căreia ne-am înţeles”, la fel este şi cu politica, deducându-se ideea că prima lecţie de istorie pe care ar trebui să o învăţăm este aceea că oamenii nu învaţă niciodată din istorie.

Nimic din promisiunile politicienilor în cei 20 de ani nu s-a împlinit. Vorbe şi iar vorbe, pentru că a stăpâni poporul prin cuvinte este mult mai rentabil decât a stăpâni lucrurile prin muncă. Totul este astăzi la pământ: economia, sistemul financiar-bancar, societatea civilă care nu mai oferă nimic, până şi conştiinţa, care a coborât din creier în stomac, la baza eticii sociale stând doar agoniseala, fără muncă, şi nu etica promovată de Aristotel, acea doctrină a „mijlociei”, adică nici prea mult dar nici prea puţin. Milioane de oameni loviţi de o criză economică nimicitoare plătesc azi incompetenţa guvernanţilor din propriul buzunar. Li s-au tăiat salariile, iar impozitele şi taxele au urcat până la cer, în pofida faptului că majorarea taxelor şi impozitelor este incompatibilă cu fenomenul de criză. Nicio măsură economică anticriză nu s-au străduit să o promoveze, amintind doar aceea a diminuării drastice a evaziunii fiscale, adevăratul cancer al economiei, dar politicienii, în mâna cărora sunt deciziile, sunt prea legaţi de acest fenomen care constituie o sursă uriaşă pentru finanţarea partidelor politice, ouăle de aur care le asigură supravieţuirea materială fiind pâinea, tutunul, alcoolul şi drogurile, iar a le sparge ar însemna propria lor prăbuşire politică. Norocul acestei sărmane ţări, pentru a nu se prăbuşi cu totul, este acela că, totuşi, în lada ţării mai există peste o sută de tone de aur şi câteva zeci de miliarde de euro, pentru zile mai negre ca cele de azi, dar aceste devize sunt acolo doar pentru a garanta înrobirea ţării prin împrumuturi de la cămătarii mondiali, împrumuturi care se duc în consum şi pentru a produce plusvaloare.

Ţara este condusă azi de oameni cu valoare politică expirată: Traian Băsescu şi majordomul acestuia, Emil Boc, care s-au rupt cu totul de popor şi de clasa politică, cu care nu mai are niciun fel de dialog, doar cu propriul partid care nu mai reprezintă azi nimic pe scena politică a ţării, fiind total izolat. La baza întregii vieţi politice stă monologul, dialogul fiind pentru surzi, curvăsăria politică asigurând o fragilă majoritate acestei puteri. Opoziţia nu face nimic, făcându-se că luptă cu puterea, ferindu-se ca de dracul de o eventuală guvernare acum când ţara clocoteşte în cazanele iadului. Nimeni nu ştie ce-i de făcut pentru a diminua cât de cât efectele distrugătoare ale crizei economice care sugrumă ţara. Până şi Curtea Constituţională este pe cale să se prăbuşească în neantul politic care o stăpâneşte, iar clasa politică şi societatea civilă stau în expectativă.

Poate că a venit vremea ca, atâta timp cât mai avem o Constituţie, bună sau rea, să se treacă la crearea unui front constituţional, unul cu adevărat constituţional, la care să adere toate partidele politice care cred în necesitatea menţinerii libertăţilor constituţionale. Dar până atunci, eşecul clasei politice actuale este total, iar poporul, care a încălzit-o ca pe un şarpe la sân, să se pregătească pentru a o schimba.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5