Despre Anuarul Bârgăuan

Et in Arcadia ego

Ştefan Borbély

Într-un mod îndeajuns de surprinzător pentru economia întregii mele existenţe de până acum, Prundu Bârgăului reprezintă în mine indiciul cel mai tulburător că viaţa dispune de mecanisme inefabile prin intermediul cărora anumite evenimente şi experienţe se repetă în viaţa unui om, sugerându-i acestuia că au avut, chiar de la prima lor manifestare, semnificaţii de permanenţă şi de continuitate. Zâmbeam tandru la un moment dat, în biroul meu din incinta Facultăţii de Litere din Cluj, pe marginea „pan-bistriţenismului” calitativ al multor promoţii care mi-au trecut prin mână. Înţelegeam prin această formulă – pentru a cărei nereuşită îmi cer anticipat iertare... – ceea ce succesiunea studenţilor de la catedră îmi impunea statistic: şi anume, că cei mai buni erau aproape „legic” de prin părţile Bistriţei, aducând cu ei, dincolo de prestigiul incontestabil al unor şcoli şi licee excelente în care se pregătiseră, şi orgoliul de a aparţine unor „vetre de spiritualitate” în care cultul cărţii şi cultul elitelor intelectuale s-au îngemănat firesc, continuând la fel de sincer şi de intens şi în zilele noastre.
Prin urmare, n-am fost decât parţial surprins atunci când cea mai bună absolventă din ultimii cincisprezece ani ai Departamentului nostru de Literatură Universală şi Comparată, Constantina Raveca Buleu mi-a spus că e de origine din Prundu Bârgăului. Am avut şi privilegiul de a lucra direct cu ea, la disertaţia de licenţă dedicată reprezentărilor culturale şi literare ale Greciei, devenită ulterior carte, şi-n cele din urmă ocazional la celelalte proiecte, până la strălucita susţinere a unui doctorat în două volume în 2008, dedicat Paradigmei puterii în secolul al XIX-lea (apărut sub formă de carte în 2011). De la doctoratul lui Nicolae Balotă despre literatura absurdului nu se mai văzuse la Litere un doctorat care să nu încapă între coperţile unui singur volum! Constantina are vocaţia exhaustivităţii, chiar dacă pentru asta trebuie să meargă la bibliotecile universitare din Bologna sau, ulterior, la Paris, Granada sau Roma, unde a avut de cercetat recent un proiect post-doctoral dedicat sistematizării ezoterismului românesc interbelic. Lucrează amplu, avizat, ştiinţific. Durabil: ceea ce e chiar mai important decât restul.
Mai e ceva „nefiresc” la ea, atipic pentru era foiletonistică şi dispersiv-ludică în care trăim. Spre deosebire de „jucăuşii” ei colegi de generaţie, ea finalizează memorabil tot ce începe, tot ce lucrează. A scris licenţa despre Grecia şi a finalizat-o cu o carte, la o vârstă la care alţii îşi caută încă identitatea. A continuat cu un program masteral – despre relaţia dintre Dostoievski şi Nietzsche -, pe care l-a finalizat tot cu o carte. Doctoratul, distins cu Summa cum laude (distincţie care se acordă foarte rar), a venit în această serie aproape firesc, fiind finalizat şi el cu un superb volum de 642 de pagini, pe care – detaliu necunoscut, extrem de rar ca atitudine umană, de altfel – autoarea a avut puterea şi răbdarea să îl aştepte. Manuscrisul fiind impresionant, i s-au propus în prealabil soluţii de fragmentare şi de editare parţială, care ar fi mers mai repede, dar ar fi prejudiciat monumentalitatea opţiunii de ansamblu. Constantina a vrut cartea integral, ca sinteză, şi a avut, în cele din urmă, dreptate, apariţia ei fiind răsplătită cu un premiu clujean şi cu o prestigioasă nominalizare pe „lista scurtă” a premianţilor potenţiali ai Uniunii Scriitorilor.
Să revenim, acum, şi la motivul pentru care Prundu Bârgăului reprezintă, pentru mine, un prilej de tulburătoare coincidenţe şi reveniri. Literat în pregătire fiind încă de pe băncile liceului, aveam, desigur, informaţii livreşti despre zonă, ştiam de Vasile Fabian Bob, de Aurel Rău sau de faptul că Radu Petrescu a profesat, pentru câţiva ani, la şcoala din Prundu Bârgăului, tot aşa cum ştiam, pasionat de geografie fiind (şi de extensiile istorice ale acesteia), de legendarul Ţinut Grăniceresc din care şi Bârgaiele făcuseră parte. Context în care viaţa mi-a oferit o surpriză. Jucam, competiţional, volei în anii liceului, echipa noastră făcând parte dintr-un sistem foarte bine întreţinut de campionate naţionale anuale, ceea ce m-a adus nu o dată – cel mai adesea ca victimă... – în faţa unor jucători de mare calibru, cooptaţi prin diferite loturi ale României. Din când în când, se organizau cantonamente pentru reîmprospătarea acestor loturi, unul dintre ele aducându-mă direct la ... Prundu Bârgăului. Am locuit, timp de trei săptămâni, în internatul liceului, am vizitat diferite oraşe pentru meciuri de antrenament şi le-am lăsat celor din Prund, în semn de mulţumire, un teren de volei nou-nouţ, pe care l-am construit cu mâinile noastre (plus ceva escavatoare de prin zonă...) în conformitate cu – ni s-a spus ritos atunci – standardele internaţionale din domeniu. „Standard” însemna – îmi amintesc foarte bine – drenajul impecabil al terenului. Am săpat, altfel spus, cam un metru în adâncime, am umplut gaura cu pietrele locului şi am pus finisajul, inclusiv zgura, deasupra. Întrebând-o pe Constantina dacă acest teren mai există sau nu, n-a reuşit să-mi spună; se transformase, pe parcurs, într-unul de handbal pare-se, pentru a i se pierde, într-un final, urma.
Aşadar, ceva „profund” tot am lăsat la Prundu Bârgăului, fiindcă jur cu mâna pe inimă că măcar zece dintre pietroaiele acelea imense de drenaj au fost fixate de mine. Însă, aşa cum erau pe atunci timpurile – şi nu nu mai sunt azi decât accidental, din nefericire -, îmi amintesc că partea sportivă s-a întregit cu o jumătate culturală şi educativă. Am vizitat fabrica de hârtie, am urcat pe Heniu şi la Tihuţa, ni s-a arătat Drumul Romanilor din stânga şoselei ce continua înspre Vatra Dornei, ni s-au ţinut prelegeri despre etnografia, folclorul şi literatura locului şi am fost duşi, cu o solemnitate greu de uitat, la „Regele brazilor”, pentru a sta, măcar câteva clipe, în umbra cetinei sale odihnitoare. Ulterior, cu prilejul unor călătorii pe care le făceam înspre Bucovina, am revăzut sistematic toate aceste locuri, oprindu-mă chiar şi la liceul despre care începusem să am doar amintiri estompate. N-am mai găsit bradul; aflu acum, din Anuarul bârgăuan redactat de către dl. Vrăsmaş, că a fost doborât de o furtună cu puţin înainte de teribilul cutremur din martie 1977.
Am citit ambele numere ale Anuarului, apărute până acum la Editura Eikon, cu un interes care depăşea simpla curiozitate intelectuală pentru o regiune care-mi rămăsese în suflet, devenind experienţă existenţială. Nu ştiusem, atunci când căram bolovanii pentru teren, o mulţime de lucruri; de pildă, că unul dintre primele Tetraevangheliare slavo-române, cel din 1511, fusese întocmit la Rusu-Bârgăului; că prima şcoală „trivială” din Prund s-a înfiinţat în 1786, iar liceul în 1961; că decretul de înnobilare a unui român bârgăuan, din 1682, a fost redactat în Cetatea Făgăraşului, oraşul meu natal; că Dominius Borgo a fost cumpărat de către stat ca ţinut grăniceresc în 1783, dezvoltarea regiunii datorând mult celor trei vizite întreprinse de către Împăratul Iosif al II-lea, ultima fiind în 1786. Nu ştiusem mai nimic despre „căruţele de foc” despre care scrie Simion Lupşan în nr. 1, sau despre trenul benzino-electric din zona montană a Bârgaielor şi despre călătoriile de tranzit înspre „scaldele murale de la Sângeorz”. E chiar interesantă informaţia că recensământul maghiar din 1941 nu consemnează, oficial, nici un evreu în zonă: să fie adevărat, sau e vorba doar de o foarte justificată prudenţă autodeclarativă, în contextul unor furibunde legi antisemite? Şi nu ştiam – dar pe acest aspect ar trebui insistat până în pânzele albe! – de insurecţia armată antisovietică pe care locotenentul Teodor Mărgineanu o declanşează la Unitatea Militară din Prundu Bârgăului, în decembrie 1956, în siajul revoluţiei de la Budapesta şi al vântului de libertate pe care îl promova, cu destule reverberaţii şi în Transilvania. Analiza obiectivă a anului 1956 n-a fost făcută, la noi, decât fragmentar, ultima oară în memoriile lui Ion Ianoşi; e obligatoriu ca sinteza să conţină şi episodul de la Prund, cu toate documentele care duc, în cele din urmă, la executarea eroului.
Dincolo de aceste surprize documentare, vin întrebările. Mă întreb, de pildă, în calitate de fost colaborator la elaborarea câtorva documente lexicografice de referinţă – inclusiv Dicţionarul literaturii române, tutelat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu - , câţi dintre istoricii noştri literari ştiu detaliile pe care Anuarul le dezvăluie în legătură cu Ioan Th. Ilea sau Vasile Fabian Bob, ca să nu mai vorbim de paginile esenţiale pe care dl. Niculae Vrăsmaş le publică referitoare la Radu Petrescu şi la soţia acestuia, Adela (inclusiv sub forma unui interviu), în prelungirea Jurnalelor sale paralele din 2008, pe care cei interesaţi de „fenomenul Şcolii de la Târgovişte” au avut timp să le asimileze. Ca să nu mai vorbim de profuzia de informaţii istorice, etnografice, folclorice şi sociologice pe care o găsim în primul număr al Anuarului (Despre Ţara Bărgaielor şi oamenii ei, 2011), preambul excelent redactat al unui număr secund, apărut în 2012, dedicat Ştiinţei, culturii, artei şi literaturii.
Îmi plac cărţile bine făcute, din care ai ce învăţa. Am stat mai multe zile cu creionul în mână, notându-mi informaţii din Anuare. Ştiam de Oarcăsu, de Rău sau de Flămând, tot aşa cum avusesem privilegiul de a-i întâlni pe câţiva dintre marii oameni de litere din Ţara Bârgaielor, pentru care patriotismul local nu e numai subiect de orgoliu, ci şi unul de smerenie participativă, altruistă. Fiindcă – aşa cum sugerează unul dintre autorii pe care i-am citit aici -, esenţial nu e să-ţi iubeşti ţinutul din care provii, ci să faci ceva pentru el ca semn al acestei iubiri. Îl respect pe dl. Vrăsmaş pentru altruismul de a lucra mai mult pentru ceilalţi, decât pentru el însuşi. Totodată, îi admir pe constructori. Pe constructorii pozitivi, din orice domeniu ar fi ei; adică pe acei oameni care nu se lamentează că în jur e dispersie, că rugina moravurilor distruge orice bun-simţ sau iniţiativă, sau că timpurile nu sunt prielnice pentru ceea ce este durabil, ci se pun să facă. Să ridice edificiul, în ciuda corului de cârtitori care chibiţează negativist pe margine şi aşteaptă ca zidul să se surpe. În ultimă instanţă timpurile se vor schimba, coruptocraţia şi gregarizarea vor trece, şi-n momentul respectiv nu rugina ne va interesa privind în urmă, ci opera la care a lucrat o – să dăm un caz la întâmplare – Constantina Raveca Buleu.
Bârgaiele sunt un caz de construcţie colectivă, comunitară; recunoştinţă infinită oamenilor care ştiu să exprime această stare de spirit şi s-o transforme în intensitate morală!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]