Evadarea în imaginar

Văd zâmbetele pe fața interlocutorilor. Păi astfel de lucruri se întâmplau “înainte” tocmai din lipsă de alt mijloc de comunicare. Oamenii se adunau și își spuneau povești. Acum toți stau pe telefon, oamenii nu mai vorbesc unul cu celălalt. Iată o afirmație care seamănă cu pisica lui Schroedinger. Ea este în același timp adevărată și neadevărată. Un paradox? Poate. Relația dintre real și virtual este prin definiție paradoxală.

E adevărat că oamenii nu mai vorbesc între ei ci vorbesc fiecare cu telefonul lui. Asta se întâmplă chiar și în împrejurări pe care generația mea le consideră lipsite de politețe. Eu m-am jenat multă vreme să folosesc telefonul în timpul unei conferințe până când am văzut că toată lumea face asta fără să-și bată capul că gestul e grosolan față de vorbitor. Am observat și am învățat.

Și totuși care e legătura dintre telefoanele inteligente și întâmplările de acum o jumătate de secol? Legătura este atitudinea oamenilor. Atunci ca și acum oamenii încearcă să facă față unei realități care îi depășește. Unii recunosc că sunt depășiți și vorbesc deschis despre asta. Alții se străduiesc să ascundă faptul și se acoperă tot cu povestiri, dar sunt și cârcotași care își fac un scop în viață din a nu accepta realitatea. Fiecare are povestea lui. În poveste sunt descrise spaimele sau suspiciunile, nedumerirea sau secretele altora descoperite prin minune de povestitor, gloria timpurilor apuse, mituri și legende și multe altele într-un aranjament confortabil pentru cel ce povestește. Este minutul lui de grație, clipa de strălucire în care toate neplăcerile sunt uitate. Iar între povestirile de azi și cele de odinioară există legături pe care nici nu le bănuim până le descoperim din întâmplare sau fiindcă am început să le căutăm. Să procedăm sistematic.

La 40 de ani de la descălecatul fenomenului “Saeculum” la Beclean pe Someș se impun câteva clarificări din perspectiva antropologiei culturale. De unde s-a născut ideea care avea să tulbure câțiva ani de zile peisajul altminteri liniștit al provinciei ardelene stârnind reverberații până în capitala României socialiste? Răspunsul corect este: din revolta unui profesor de filosofie care preda la un liceu industrial într-un orășel cu aproape 40 de mii de locuitori o materie sufocată de propaganda  partidului omniprezent, materie care formal încă pretindea în continuare că se adresează gândirii pe care urma să o antreneze în analize independente cu aspirații obiective. Profesorul se numea Radu Săplăcan iar materia cu care se lupta la cursuri “economie politica și politica economică a PCR”. Ridicolul situației îi lăsa indiferenți pe cei mai mulți slujitori ai catedrei, cu toate că nu era de loc ușor să le vorbești elevilor despre “creșterea necontenită a nivelului de trai a celor ce muncesc” când realitatea contrazicea zilnic și sistematic afirmațiile propagandistice iar elevii își tratau dascălul cu un zâmbet condescendent. Materia predată de profesorul Săplăcan ținea de o dogmă sacralizată prin practicile regimului, deci în această privință nu era nimic de făcut. În mod firesc speranțele tânărului profesor s-au îndreptat spre domeniul care îl preocupa încă din adolescență: literatura.

La Dej funcționa în vremea aceea un cenaclu literar care purta numele lui Ioan Pop - Reteganul. Era păstorit de biblioteca municipală (orașul purta cu orgoliu titlul de municipiu - un premiu de consolare la pierderea raionului prin împărțirea administrativă în județe), era condus de un profesor de română în prag de pensie și frecventat de o duzină de talente locale, câteva autentice iar restul obișnuiții veleitari încurajați de spiritul “Cântării României”. Cu alte cuvinte o prăbușire a creației literare în plastilina activismului cultural a cărui singură menire era să întrețină confuzia dintre valoare și nonvaloare în vederea compromiterii esteticului din interior. Era tot un fel de lecție despre creșterea neîntreruptă a tot ce mișca în țara românească inclusiv pe tărâmul literelor. Nu e de mirare că unii dintre cei cu înclinații spre arta cuvântului nu ajungeau la bibliotecă ci poposeau la braseria din apropiere, dând ocazia unor interpretări variate ale atitudinii lor.

Pe tânărul profesor de filozofie îl îndemna spiritul ancestral a străbunilor săi din Măluț și Braniște, oameni care nu aveau înclinații fataliste și erau obișnuiți să iasă la luptă atunci când nu le convenea ceva. Radu Săplăcan s-a apucat de scris, opera lui urmând să se intituleze “Mizeria imaginației”. Opera nu a fost terminată, manuscrisul probabil s-a pierdut, a rămas ideea care poate îi animă și azi pe executorii săi testamentari. Ideea avea legătură cu “tezele din iulie” ale partidului și constituia o aplicare a acestora ad litteram și aici era problema din start: partidul nu accepta interpretările stricte pe text, practica curentă fiind tocmai contrariul, faptele contrazicând flagrant afirmațiile din documente. Concret era vorba de îndemnul venit de la vârful partidului adresat artiștilor de a se îndrepta spre probleme reale ale contemporanilor și de a atrage publicul prin calitatea artistică a abordării - o idee corectă și generoasă care însă nu a fost aplicată niciodată, respectiv a fost pervertită tocmai în contrariul ei.

Planul lui Radu Săplăcan a fost unul simplu: dacă vom aduce scriitori de calitate la cenaclu, dacă textele citite vor fi foarte bune va veni și publicul iar cenaclul nu va mai fi o întâlnire a unei enclave care comunica puțin și ineficient cu exteriorul. Poate că e bine să amintim de la începutul acestui studiu că ideea de “Saeculum” a pierit după câțiva ani, din diferite motive care vor fi explicate pe parcurs, în timp ce enclavele funcționează și astăzi, chiar dacă contextul este cu totul altul iar cauzele plauzibil obiective din anii 80 au devenit subiective. Efectul este același și asta contează.

Nici azi nu ar fi simplu să faci ce și-a propus inițiatorul "Saeculum" cu aproape jumătate de secol în urmă. Cu atât mai complicat a fost în condițiile stalinismului conservat în România sub aparențele unui fals naționalism. Iată că am ajuns deja la 2 - 3 teme suficiente pentru a acoperi controverse care probabil nu se vor încheia niciodată. În consecință fenomenul “Saeculum” este încă de actualitate din moment ce poate fi privit și azi din perspective contradictorii. Să rămânem deocamdată la începutul anilor 80, la frământările societății românești de atunci, o societate marcată de lipsuri din ce în ce mai mari dar și de o contradicție schizoidă dintre realitate și discursul oficial devenit obligatoriu prin constrângere. Nu știu nici o altă societate europeană sau din arealul de putere sovietic care să-și fi obligat cetățenii la exercițiul zilnic de contrazicere a propriilor gânduri și a discursului rațional prin fraze impuse și repetate în cor în condițiile unui comportament inițial duplicitar iar ulterior confuz. Priviți cu experiența prezentului și din confortul libertății reale de exprimare acei ani seamănă cu ritualurile practicate de unele secte care urmăresc controlul absolut asupra membrilor iar aceștia ajung la dezumanizare.

Orice societate funcționează până la urmă cu cetățeni responsabili, ori e greu de stabilit gradul de responsabilizare al individului care este obligat să-și trădeze conștiința zilnic, obligat să facă afirmații despre care știe ca nu sunt adevărate și să-i condamne eventual pe cei care totuși au curajul să spună adevărul. Acest individ încetează să mai problematizeze fiindcă este chinuit de sentimentul zădărniciei, el abandonează firescul și trece la o formă de supraviețuire vegetativă dominată de funcțiile biologice primare. În exterior acești oameni pot să treacă drept relaxați și chiar mulțumiți, ei sunt mai aproape de Nirvana nu din cauză că nu au probleme ci fiindcă s-au obișnuit să la ignore. În acest context a apărut Radu Săplăcan cu vestea proastă că acele probleme pe care ne-am obișnuit să nu le băgăm în seamă totuși există, ba ne-a oferit și o soluție convenabilă, nu ne-a îndemnat la revoltă, un gest care sigur ne-ar fi speriat aproape pe toți ci ne-a propus să le transferăm în planul estetic, arta fiind mai puțin controlabilă dacă era mânuită cu diplomație, în artă erau posibile eschive greu de realizat în cotidian și care dădeau cu atât mai multe satisfacții participanților. Acesta a fost în câteva cuvinte spiritul “Saeculum” - nu era o mișcare potrivnică regimului ci una care accepta regimul dar se străduia să-l ignore. Îndârjirea crescăndă a organelor de represiune a pornit tocmai de la această caracteristică evazivă a mișcării. Dacă la întrunirile itinerante care au acoperit la un moment dat mai bine de jumătate din teritoriul Transilvaniei s-ar fi vorbit despre Europa liberă, s-ar fi spus bancuri cu Ceaușescu și s-ar fi citit din opere interzise, problema ar fi fost una simplă pentru câinii de pază ai ideologiei oficiale. S-ar fi constatat fapta și s-ar fi trecut la “dizolvarea anturajului” cu mijloacele specifice profesiei. Studierea arhivelor instituției respective după 1990 evidențiază nenumărate astfel de cazuri rezolvate cu “succes”. Și cazul “Saeculum” a fost rezolvat, dar a lipsit “succesul” - “anturajul” a fost în cele din urmă destructurat după 1986, dar a lipsit constatarea și documentarea faptei iar ofițerii de caz erau enervați de ideea că le scăpa ceva. Aveau dreptate. Le-a scăpat lor și multor altora aspectul subtil al problemei, refuzul discret de a te ocupa de sau cu ceva, chiar dacă îi simți zilnic prezența, îndreptarea atenției în altă direcție decât cea indicată de arătătorul oficial, fără ostentație, cu modestie și atât de discret încât era greu de constatat până și amănuntul dacă această eschivă se producea intenționat sau din nepricepere. Ori în fața aparentei nepriceperi până și cel mai opresiv regim rămâne neputincios. Se poate afirma că din motivele de mai sus ideea de “Saeculum” așa cum a fost ea percepută în anii 80 nu a dispărut niciodată, ea a continuat la fel de discret să trăiască prin oameni ca Andrei Moldovan, Radu Săplăcan, Gavril Moldovan, Marcel Lupșe, Gavril Țărmure, Cornel Cotuțiu, Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea, Aurel Podaru, Alexandru Cristian Miloș, Virgil Rațiu, Alexandru Uiuiu, Domnița Petri, Luca Onul, Ioan Moise pentru a-i enumera incomplet doar pe cei din zona Bistriței, continuând cu ramificații la Cluj și în Maramureș, la Brașov și chiar în București. Semnificative sunt faptele acestor oameni, nu răspândirea teritorială a mișcării sau numărul de aderenți. Poate că și denumirea de “mișcare” ar trebui revizuită, poate ar fi mai potrivit să-i spunem curent de idei. Un curent cu obiective modeste și totuși importante: înlocuirea falsului cu autenticul, refuzul imposturii și exigența față de actul de creație. Adică nu ne mai prefacem, spunem adevărul oricât ar fi el de dureros și învățăm să trăim cu el.