Exorcismele de la Botez

Liturghia Ortodoxă a secolului XX a fost revigorată şi pătrunsă de duhul viu şi autentic patristic prin două lucrări foarte importante ale teologului rus Alexandre Schmemann. În aceste două lucrări fundamentale: „Din apă şi din duh” şi „Euharistia”, autorul reuşeşte să redescopere, pentru el şi pentru noi, elementul liturgic de permanenţă, duhul autentic şi sensul originar al cultului creştin care, de-a lungul veacurilor a suferit destule modificări, de formă mai ales dar şi de fond, mai mult în Apus decât în Răsărit.

Primejdia care ameninţă permanent este aceea a unei hiperadaptabilizări a cultului creştin la posibilităţile, din ce în ce mai comode, ale omului contemporan. Şi, evident, cultul creştin începe cu Sfânta Taină a Botezului. În vremurile primare, slujba Botezului era precedată de pregătirea pentru Botez, candidaţii la această mare taină erau numiţi catehumeni şi erau introduşi în mod progresiv în viaţa Bisericii prin intermediul unor ritualuri speciale care, comportau exorcisme, rugăciuni, explicări ale Sfintei Scripturi etc.

Această pregătire implica întreaga comunitate, care la rândul ei se pregătea şi ea în vederea primirii de noi membri.

Biserica întreagă este îmbogăţită, realizată când un nou copil al lui Dumnezeu se integrează în sânul ei şi devine mădular al Trupului lui Hristos.

Pregătirea pentru botez sau catehumenatul cuprinde iniţierea creştină şi exorcismele. Exorcismele, în ritualul baptismal actual, vin imediat după rugăciunea de primire a catehumenului. Omul modern, zice Schmemann, chiar dacă este creştin, este în general foarte surprins să afle că serviciul divin baptismal începe prin cuvinte adresate diavolului.

Numeroşi sunt cei care propun a se renunţa pur şi simplu la exorcisme, fiind considerate ca ceva deplasat în perspectiva religiei luminate şi moderne. Ceea ce este esenţial pentru noi este că Biserica a afirmat întotdeauna dimensiunea demonică, a cunoscut totdeauna pentru a vorbi mai simplu, pe diavol. Anumiţi teologi şi filozofi, străduindu-se a explica şi, deci a raţionaliza existenţa şi cunoaşterea răului l-au definit ca pe o absenţă: lipsa binelui. Ei l-au comparat, spre exemplu, cu întunericul, care nu e nimic altceva decât absenţa luminii, şi care se împrăştie când apare lumina.

Dar nu aceasta este ideea despre rău pe care ne-o dă Biserica; aici răul nu este, desigur, o simplă absenţă. Dimpotrivă, este o prezenţă: prezenţa unui lucru întunecos, iraţional, dar foarte real, chiar dacă originea acestei prezenţe nu este nici clară, nici uşor de înţeles. Astfel, ura nu este doar absenţa iubirii, este prezenţa unei puteri întunecoase care poate fi extrem de activă, inteligentă şi creatoare.

Această experienţă a răului ca putere iraţională, ca forţă ce pune stăpânire pe noi şi dirijează faptele noastre a constituit totdeauna experienţa Bisericii şi, de asemenea, a tuturor celor ce caută să se îmbunătăţească şi să ajungă la o viaţă duhovnicească mai aleasă. Prima noastră afirmaţie este, deci, că există într-adevăr o realitate diabolică: puterea malefică a întunericului şi nu o simplă absenţă a binelui.

Dar trebuie să mergem mai departe: aşa cum nu poate exista iubire fără o persoană care să iubească, nu poate exista ură fără o persoană care să urască. Şi dacă taina ultimă a binelui rezidă într-o persoană, taina ultimă a răului trebuie să se afle tot într-o persoană. În spatele prezenţei sumbre şi iraţionale a răului, trebuie să existe o persoană sau mai multe persoane. Trebuie că există o lume de fiinţe personale care au optat să-L urască pe Dumnezeu, lumina, de a fi potrivnice.

A existat la origini, în lumea duhurilor creată de Dumnezeu, o revoltă condusă de îngeri, într-o pornire de mândrie. Oricine ar fi „diavolul” este una din cele dintâi şi dintre cele mai alese creaturi ale lui Dumnezeu, libertatea demonică nu se împlineşte decât în negaţie, în ură şi revoltă. Dacă este ceva ce noi învăţăm din experienţa spirituală este aceea că răul nu poate fi explicat, dar că el trebuie înfruntat şi combătut.

Exact aşa a acţionat şi Dumnezeu împotriva răului. El nu l-a explicat. El a trimis pe Fiul Său unic pentru a fi răstignit de către toate forţele răului pentru ca acestea să fie distruse prin iubirea Sa, prin credinţa şi prin ascultarea Sa. Aceasta este, deci, calea pe care trebuie să o urmăm şi nou. Pe această cale, noi întâlnim inevitabil diavolul chiar în momentul în care am luat hotărârea de a urma pe Hristos. În slujba Botezului, care este un act de eliberare şi de biruinţă împotriva diavolului, exorcismele sunt astfel începutul luptei care reprezintă prima dimensiune şi cea mai importantă în viaţa creştină.

Ele sunt, după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur „invocaţii înfricoşătoare şi minunate”, manifestarea unei puteri „înspăimântătoare şi teribilă” care distruge puterea malefică a lumii satanice: „te ceartă pe tine, diavole, Domnul care a venit în lume şi s-a sălăşluit între oameni ca să surpe tirania ta…”.