Expoziţie de pictură ILEANA ANTONU

          Am văzut recent la Muzeul Mineritului din Rodna o expoziţie de pictură „Ileana Antonu”, care mi-a produs o reală plăcere, mai ales că o „cunoşteam” pe artistă din Muzeul „Cuibul visurilor” din Maieru unde semnează un splendid tablou cu Liviu Rebreanu la 35 de ani. Cu mult drag  vă ofer câteva date despre viaţa şi opera acestei fascinante artiste . 

          Ileana Antonu s-a născut în anul 1890 la Mărişelu, în judeţul nostru,face şcoala la Bistriţa şi descoperă pictura cu artistul plastic vienez, aflat la Bistriţa, Josef Humplik. Se căsătoreşte în anul 1905 cu Andrei Chiffa, funcţionar superior de bancă din Bistriţa, pasionat de muzică. Din această perioadă se păstrează portretul „Primăvara timpurie”, în 1918, aflat acum la muzeul din Sângeorz-Băi. Cei doi se mută la Cluj, în 1920,unde artista participă, între anii 1921-1924, la Şcoala liberă de pictură, unde îi are profesori pe Ferenc Acs şi Alexandru Popp. Între anii 1924-1929 o găsim la Baia Mare unde se apropie de pictura în aer liber, sub îndrumarea artiştilor Janoş Thorna şi Istvan Rett. În 1924 la Cluj, artista prezintă o primă expoziţie la Palatul Banffy. În anul 1929 pleacă în Italia, Germania şi la Paris, aici studiază cu pictorul polonez Tadeusz Styka, de asemenea studiază  după pânze celebre, inclusiv lucrări din colecţia Louvre. La Sângeorz-Băi se păstrează lucrări pictate după maeştri francezi de la care şi-a asumat un limbaj plastic. Lucrarea cea mai cunoscută şi discutată exersare plastică după un artist francez este „Rolla”, pânză de mari dimensiuni, după pânza „Rolla” din 1878 a pictorului francez Henri Gervez, subiectul fiind inspirat dintr-un poem de Alfred de Musset din 1833. Are reproduceri după Corregio şi Monet cu a sa Catedrală din Rouen.

          În anul 1930 se desparte de Emil Chiffa şi se căsătoreşte, în 1931, cu colonelul Nicolae Antonu, comandant al Inspectoratului de Jandarmi Cluj, mai târziu comandant al Inspectoratului de Jandarmi al Transilvaniei, născut la Năsăud într-o familie de militari. Ca nume, acum devine Ileana Antonu. Paralel cu activitatea plastică artista a studiat şi muzica, iar notorietatea  scenică a sopranei se pare că a depăşit rezultatele din domeniul plastic. Are expoziţii la Cluj, în anii 1931, 1934, la Bucureşti în 1935, la Braşov, în 1936-37, la Timişoara, 1939-42-48. Soţul se pensionează şi familia se mută la Timişoara unde produce lucrările „Nolla, Autoportret cu blană şi pălărie.” Primeşte loviturile regimului comunist şi se mută forţat la Şanţ, în anul 1952. Iau naştere lucrările „Ciobănaşul din Şanţ, Familie din Şanţ, Savetuca”, între anii 1953-1960. Se mută la Sângeorz-Băi, soţul moare în 1957, artista continuă activitatea artistică dând la iveală lucrările „Bătrâna din Valea Mare, Badea Toader din Munţii Rodnei.”  Donează în anul 1970, la Sângeorz-Băi, Casa de Cultură, lucrări care provin din toate etapele sale de creaţie artistică. Trece la Domnul la 18 februarie 1971 şi este înmormântată alături de soţul său, în curtea Bisericii Ortodoxe din Sângeorz-Băi.

          Principalele cicluri, teme în pictură, ale Ilenei Antonu, sunt „Natură şi peisaj”, temă abordată în special la începutul carierei sale, avem aici peisajul din perioada franceză cu „Furtuna” în prim plan, de asemenea „Flori şi naturi statice”, ucenicia la Paris fiind decisivă, observăm arta naturilor statice concepute de Cezanne, cu lucrările „Natură statică, Natură moartă”, aflate în custodia muzeului Sângeorzului, sau „Nalbele, Bujorii, Flori de măr”şi în fine o temă care m-a impresionat cel mai mult, „Portretul”, piatră de încercare pentru orice pictor, aici vedem o simplificare a cadrului, găsim portrete făcute la Rodna Veche, „Badea Toader”, la Năsăud, „Gheorghe Urîte”, şi la Valea Mare, „Bătrâna.”

          Pictura şi muzica trăiesc într-o seducătoare simbioză în Ileana Antonu. Prezenţa muzicii, a muzicanţilor şi a partiturilor, ca şi dansul, începând din pictura Evului Mediu şi până la Picasso, reprezintă o constantă. Dansul apare la Pieter Bruegel şi la impresionişti.  Emil Ciocoiu „pictor al muzicii”, aduce la viaţă un univers în care muzicalitatea este dobândită prin culoare. Vibraţie a tuşei şi o forţă cromatică relevate de contrastele puternice dintre cald şi rece, le vedem şi la Ileana Antonu, a cărei viaţă înseamnă pictură şi muzică. Wassily Kandinsky, teoretician al simbiozei dintre sunet şi muzică îşi numeşte picturile cu termeni muzicali, precum „improvizaţii, impresii, compoziţii.” Inspirat din Wagner, Kandinsky elaborează teoria personală a corespondenţelor dintre tonurile muzicale şi cele de culoare, teorie de care Antonu se pare că nu era străină. Umbrele pe care le proiectează culorile dintr-o pictură una asupra celeilalte, se găsesc într-o continuă rezonanţă fiind legate aproape invizibil prin corzi vibraţionale. Beethoven numea „cheia neagră” Si bemol, iar Re major era cea portocalie. Şi la Ileana Antonu întâlnim muzică şi pictură, armonie, gamă, acord cromatic, o stare poetică ce poate genera muzicalitate picturii, iar frumuseţea lumii, picturalitate sunetelor. Vibrarea în faţa naturii se traduce prin vibrarea accentuată a culorii, aşternuta în tuşe energice. Transcrie poetic frunzele copacilor şi florile, unduirea arborilor, la dânsa pictura este un poem sonorizat şi simţim capacitatea artistei de a traversa şi de a atinge esenţe. Vedem aici o logică a limbajului plastic, interiorizată şi apoi supusă unui demers adânc adus să transmită emoţia autoarei. Ileana Antonu, învaţă şi face reproduceri după Monet şi Correggio, de la acesta din urmă încearcă şi reuşeşte în bună măsură, sa arate că arta trebuie să fie extrem de intelectualizată, elegantă şi rafinată. Tot manierismul s-a recunoscut în această artă. Suavitate, ochi uşor exorbitaţi, voluptuos fără libertinaj, romantic fără emfază.

          Este impresionată de Cezanne prin arta naturilor statice concepute de acesta şi vede foarte bine că Cezanne, Degas, Guillaumin, Morisot, sunt împotriva picturii oficiale, aceştia refuză subiectele istorice, mitologice, sentimentale, resping coloritul sumbru şi forma „linsă”. Vor aparenţe fugitive, numai ceea ce se vede, nu ceea ce se ştie. Realul pentru ei este un produs al luminii, ei înţeleg în plus să nu-l reprezinte decât cu ajutorul tentelor pure care se obţin prin descompunerea ei. Umbrele devin culori, albastre, verzui, violete, iar pictura devine luminoasă, însufleţită. De la Cezanne, Ileana Antonu învaţă să-şi disciplineze mâna, accentuează claritatea compoziţiei, traduce propriile senzaţii în tot ce au ele mai acut, caută tot mai mult să le filtreze şi să le ordoneze, să le supună unor exigenţe curat plastice ale tabloului. Portretele Ilenei Antonu nu au un farmec aparte neapărat, însă au o umanitate bănuitoare, sălbatică aproape, au gravitate şi monumentalitate. În alte compoziţii artista are o culoare care îşi găseşte întreaga bogăţie, forma este în plentitudinea ei. Ştie că marele secret al desenului şi al modelului, sunt contrastele şi raporturile între tonuri şi încearcă să aplice deviza.  Uneori, la Antonu vedem că obiectele sunt sugerate prin pete de culori, ai senzaţia densităţii lor, iar tabloul respectiv are şi structură şi spaţiu. Artista iubeşte trainicul, stabilul, şi merge până la rigoarea geometrică în unele cazuri, pictură sobră, austeră, care se deschide cumva către cubism. La Ileana Antonu senzualitatea convieţuieşte cu rigoarea.    

          Este de salutat iniţiativa muzeului rodnean, muzeograf Florica Grapini, care a adus la lumina scenei chipul unei mari artiste ce a lăsat pe aceste meleaguri un tandru şi duios mesaj artistic, chip asemănător, prin frumuseţea sa, cu cel al Reginei Maria a României, care, văzând-o, a exclamat, „Eşti frumoasă foc!”  Aliajul fericit al pasiunii pentru muzică şi pictură a pus în mişcare o tulburătoare energie ce o plasează pe Ileana Antonu într-o minunată lume a culorilor sonorizate şi a muzicii colorate.


Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]