Felicitări ! Teza de doctorat a părintelui Emanuel Vidican, în carte ! Pr. prof. Nicolae Feier: O impresionantă cercetare ştiinţifică

O

O impresionantă cercetare ştiinţifică asupra izvoarelor esenţiale ale conceptului de ,,PREDICĂ” în literatura teologică şi psiho-pedagogică românească veche a devenit o excelentă teză de doctorat susţinută de către preotul misionar, secretar al Protopopiatului Bistriţa, Emanuel Vidican.

Apărută la prestigioasa Editură Renaşterea a Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului în anul 2022, lucrarea va deveni un izvor documentar care va fi citat de toţi cercetătorii şi specialiştii în domeniu care vor aborda această problematică teologică literară, fiind alcătuită la un nivel foarte înalt de abordare a temelor propuse spre studiu, folosind o terminologie pretenţioasă, elevată, specifică înaltelor şcoli de teologie, urmărind o schemă foarte riguroasă  în  abordarea aproape matematică a temelor propuse.

Sunt urmărite tradiţiile culturale ale Mitropoliilor din cele trei Principate Româneşti, fiecare cu specificităţile sale, cu accent pe Mitropolia Ardealului care a suferit în decursul veacurilor numeroase prigoane atât din partea fraţilor creştini catolici, cât şi din partea noilor confesiuni protestante care, în dorinţa şi acţiunea lor prozelitistă doreau să-i atragă pe românii ortodocşi  la dânşii.

CAZANIILE ERAU ARMELE NOSTRE REDUTABILE DE REZISTENŢĂ CONFESIONALĂ.

Nicolae Iorga constata: ,,Ardealul era, cum am spus,  o moşie pentru Casa de Austria, o moşie care trebuia să raporteze. Pentru aceasta sistemul era cunoscut: Se instala într-o provincie cucerită de Casa de Austria iezuitul, ca să raporteze direcţia religioasă a dinastiei şi lângă el agentul fiscal”.  (N Iorga. Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti1989, pag.338).                                                                 

Iată cât de expresiv este şi documentul, citat de autorul tezei de doctorat, pe care ni-l pune în faţă autorul Ştefan Meteş, despre scopurile ascunse ale iezuiţilor, în cartea „Relaţiile bisericii româneşti din Ardeal cu Principatele Române în veacul al XVIII-lea”,(Ştefan Meteş „Relaţiile bisericii româneşti din Ardeal cu Principatele Române în veacul al XVIII-lea”. Ed. Arhidiecezana, Sibiu 1928, pag.8) citându-l  pe greco-catolicul N. Densuşianu, că: ,,ce urmăreau iezuiţii, prin unirea noastră cu Roma, se vede foarte precis din scrisoarea din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy, superiorul „Misiunei de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Kolonics: ,,Eu cred că acum va fi deajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, ca să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale valahilor.

De aceea va fi de ajuns ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţii şi a unirii, să promită în general să depindă de Biserica Catolică şi de oficialii substituiţi ...

Va fi apoi datorinţa noastră să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume, să le schimbăm şi liturghia şi forma cultului divin, spunându-le că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” (După: N. Densuşeanu: „Independenţa bisericească a Mitropoliei române din Alba-Iulia”, Braşov 1893, pag. 81).

Opoziţia la schimbare prin forţă a credinţei a fost pe măsura durităţii agresiunii, soldându-se cu numeroase victime şi distrugerea de alte şi alte biserici şi de mănăstiri. Culmea terorii a fost atinsă de martirajul de la Salva din noiembrie 1763 a bătrânului Atanasie Todoran şi a celorlalţi luptători neînfricaţi pentru ,,Legea românească”, pe care, în urma smeritelor nostre studii istorico-aghiografice Biserica Oatodoxă Română i-a canonizat.

Nicolae Iorga spune că românii percepeau greco-catolicismul: ,,...încă o schimbare religioasă exterioară şi superficială, încă un var nou, menit să se cojească, pe un zid de piatră milenară” (N. Iorga, op. cit. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1989. pag. 196

 Inocenţiu Micu Klein  era, în opinia lui Nicolae Iorga: ,,Şef tolerat al unei confesiuni intermediare, fiindcă aceasta era uniaţia, o confesiune intermediară, menită  dispariţiei (prin absorbţie în marea masă romano-catolică n.n.) … fără Dimitrie Cantemir, fără Miron Costin n-ar fi existat istoriografia românească din Ardeal. Călugări moldoveni veneau destui în părţile ardelene şi mulţi dintre ardeleni treceau încă în Moldova, se formau în mănăstirile de acolo.” N. Iorga. Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti1989, pag.262-263.

Dacă protestanţii calvini propuneau o credinţă total străină culturii noastre romane răsăritene şi şansele lor de izbândă erau reduse doar la o parte din nobilimea română care voia să-şi păstreze privilegiile, credinţă străină ce s-a lovit de sprijinul fraţilor ortodocşi de peste Carpaţi, concretizat în  ,,Răspunsul împotriva catehismului calvinesc” din anul 1645 al mitropolitului Varlaam în care este expusă  învăţătura ortodoxă din Sinodul de la Iaşi din 1642.

Sinodul de la Iaşi este atent analzat în teza de doctorat în care i se rezervă un capitol aparte.

În 3 sept. 1640 trece la cele veşnice mitropolitul Ardelului Ghenadie: Principele Gheorghe Rakoczi  se sfătuieşte cu Katona Iştvan, intendent calvin, să afle un candidat care să accepte calvinismul. Răspunsul lui Katona este:  ,,Religia să şi-o schimbe deodată nu se află niciunul…patriarhul l-ar excomunica. Nu s-ar putea sfinţi vlădică şi apoi valahii nici nu l-ar primi, ieşind între ei vlădică nesfinţit, cine ştie ce-ar păţi. Trebuie să ne mulţumim deocamdată cu mai puţin, ca apoi să mergem mai departe. Copiii şi-i dau la şcoala noastră…şi cum s-a făcut cu alte naţiuni şi ei cu vremea, vor fi înghiţiţi în marea ungurească de calvini” ( ,,Sf. Ierarh Iosof Mărturisitorul din Maramureş”. Prof. Dr. Nuţu Roşca, pag.25)

Deci scopul final al calvinilor şi apoi al catolicilor era ,,înghiţirea în marea ungurească”.

În 1642 are loc Sinodul de la Iaşi în care apare ,,Mărturisirea ortodoxă” a lui Petru Movilă, ca răspuns indirect la propaganda protestantă calvină, iar în 1645, se tipăreşte (probabil) la Mănăstirea Dealu, cartea care se cheamă ,,Răspuns împotriva catehismului calvinesc”, cu destinaţie precisă: „Cătră  creştinii de Ardeal, credincioşi ortodocşi şi  adevăraţi  fii Sfintei ai noastre Bisearici Apostoleşti, iubiţi creştini şi cu noi de un neam român,  pretutindirea tuturor ce să află în părţile Ardealului,  ce sunteţi cu  noi   într-o credinţă” (.Introducerea ,,Răspuns”-ului...)

 Textul acesta arată clar şi concis, cu un veac şi jumătate înaintea ,,Şcolii Ardelene”, că românii erau conştienţi de unitatea de neam şi de credinţă, precum şi de faptul că Biserica lor este o  Biserică Apostolică şi, aveau de apărat: Continuitatea Apostolică a credinţei, unitatea naţională şi Legea Străbună.

Deci, afirmaţia unora că ,,Şcoala Ardeleană” este cea care a trezit pentru prima dată conştiinţa naţională a românilor e eronată. Nu ştirbim prin această  afirmaţie uriaşul merit al Şcolii Ardelene întru apărarea şi păstrarea  credinţei şi legii strămoşeşti, pe care Petru Maior o numeşte  ,,Pravoslavnică” adică Ortodoxă.

În teza de doctorat este atent studiat KIRIACODROMIONUL mitropolitului Atanasie Anghel, cel trecut la greco-catolicism, evidenţiindu-se sprijinul pentru tipărirea lui venit de la Sfântul martir Constantin Brâncoveanu, evidenţiindu-se păstrarea la noii greco-catolici a cărţilor esenţiale ortodoxe.

Foaia de titlu din:

,,Cartea care să cheamă Răspunsul împotriva Catihismului calvinesc, făcută de Părintele  Varlaam  Mitropolitul Suceavei şi Arhiepiscopul  Ţării Moldovei, tipărită în văleatul de la Facerea lumii  7153 ( iar) în văleatul Spăşeniei (anul Mântuirii) 1645”.

Fondul de carte veche a Protopopiatului Ortodox Bistriţa pe care îl gestionează autorul tezei de doctorat, preotul Dr. Emanuel Vidican)

            În textul propriu-zis al Răspunsului, se reproducea mai întâi învăţătura calvinilor, aşa cum era expusă în Catehismul lor publicat în româneşte cu grafie chirilică, apoi se dezvoltă, pe larg, învăţătura ortodoxă asupra problemei respective. De notat că în Răspunsul său,  mitropolitul Varlaam se folosea numai de citate din Sfânta Scriptură, fără a recurge la învăţătura  Sfinţilor Părinţi, deci folosea propriile arme ale calvinilor. ”(Păcuraru M. I.B.O.R. vol.II. Pag.17.Ed. Institutului Biblic şi de misiune a B.O.R. Bucureşti 1992)

Răspunsul lui Varlaam are o deosebită însemnătate, pentru că ne arată că Bisericile Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova erau conştiente de rolul care le revenea  în acţiunea de apărare a unităţii de neam şi de credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor şi mai ales a  ardelenilor.( Pr. Prof. Dr. Mircea  Păcurariu: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2 Ed. Institutului Biblic Bucureşti 1992, pag 24-25 ).

În 1669 apare în Transilvania, colecţia de legi ,,Compilatae constitutiones” care continuă şi întregeşte ,,Aprobatele” din 1653. Aceste legi îi exclud total pe români de la orice drept în Principat. Lipsiţi de o autoritate politică, deposedaţi de pământuri ,,suferiţi de grofi, la buna plăcere a Dietei şi prinţipilor”  (Text preluat din Aprobate Constitutiones, de G. Bariţ în ,,Catehismul calvinesc impus clerului şi poporului românesc sub domnia principilor Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi al II-lea” pag. 32) românii ardeleni  privesc spre mitropolit ca spre principele lor, iar pe  stareţii mănăstirilor, ca pe nobili. Preoţii satelor Transilvaniei sunt  numiţi până azi   „Domni şi Părinţi” (,,Domnule părinte”).

Sunt analizate documente şi decizii papale şi ale dietelor nobiliare calvine ca să se arate modul cum gândeau cei care au prigonit Biserica Ortodoxă a Ardealului o mie de ani.

Deşi în lucrare nu se face referire strictă la unul dintre principiile care au introdus exclusivitatea şi unicitatea confesiunii romano-catolice în regatele supuse papalităţii, concept canonic numit ,,PRINCIPIUL EXEMPŢIUNII” sau  ,,PRINCIPIUL EXIMĂRII”, promulgat de Wilhelm de Aqvitania la Conciliul din Cluny, din anul 910, care stipula că ,,Oricine nu se supune Sfântului Părinte pierde în regatele catolice orice proprietate şi drept de cetăţenie şi de rezidenţă, averea fiind împărţită ,,fidelilor”, singurii ,,creştini”, iar cei ce se vor opune vor fi pedepsiţi ca pe nişte păgâni chiar cu pierderea vieţii”. (Monahism Ortodox, v.I p.101)

Acest concept nou al feudalismului germanic înlocuia în mod abuziv, dur şi silnic PRINCIPIUL BUNURILOR DE MÂNĂ MOARTĂ”, adică tot ce era proprietatea bisericii nu putea fi înstrăinat decât sub sancţiunea afurisirii şi a blestemelor Sfinţilor părinţi. Aşa a funcţionat Biserica cea Una  conform dogmelor Sinoadelor Ecumenice şi locale din primul mileniu creştin.

Despre ,,Legea bunurilor de mână moartă” vorbeşte Luis Bertrand, ,,Terre d`Apollon”, spunând că era o manieră de socializare a marii proprietăţi infinit superioară feudalismului germanic cu care a fost înlocuită prin exemţiune, deoarece satele îşi afiliau de bună voie proprietăţile mănăstirii rămânând proprietari asiguraţi de rapacitatea nobililor şi a împăratului, contra unei zeciuieli în produse (lat. ,,decima” slav. ,,deseatina”) (Luis Bertrand, ,,Terre d`Apollon”, Revue des Deux Mondes, I dec. 1934, p. 585. Vezi: Monahism Ortodox P. 100)

 Aşa au apărut în mileniul I creştin marile mănăstiri ortodoxe cu mulţime de sate cu nume de sfinţi răsăriteni între care ,,Mare mănăstire bistriţeană cu întinse moşii şi zeci de sate cu nume de sfinţi răsăriteni care s-a risipit demult” (Nicolae Iorga. Istoria românilor... p. 252) având ,,palat episcopal” –,,villa et curtis episcopalis” (DIR1246) la Domneşti, eximat (preluat) împreună cu biserica de la Herina din ordinul regelui Bella al IV-le aşi dat episcopului fidel, Gall, în 6 mai 1246. Iată câteva asemenea sate de la noi: Sântioana, Sânmihai, Sângeorz, Sânpetru (Pietriş), Sâniacob, Sfântul Dumitru (Dumitra) Iuda (Tadeu – Viile Tecii) Sfântu, (la unguri Szent Andraş), la români doar Sfântu, el fiind ,,Sfântul nostru prin excelenţă, întemeietorul etc)

În primul mileniu, satele îşi afiliau averea mănăstirilor, avere care astfel devenea ,,bun de mână moartă” bun care era interzis să se înstrăineze sub sancţiunea afurisaniei şi a blestemelor Sfinţilor Părinţi de la cele Şapte Sinoade Ecumenice. ,,Socializarea proprietăţii era garantată şi protejată prin această lege” (Luis Bertrand, ,,Terre d`Apollon”,.... Feudalizarea occidentală era un mare pas înapoi faţă de această organizare socială de excepţie. O recunoaşte regele Bella al IV-lea care, după alungarea călugărilor schismatici şi înlocuirea cu puţini călugări fideli fără credincioşi, apoi după trecerea tătarilor în 1241, ,,Marea mănăstire bistriţeană odinioară vestită” cu moşii întinse a ajuns într-o stare jalnică încât palatele şi clădirile  fastuoase îi sunt ruină şi moşiile în paragină şi nu se ştie dacă vor reveni vreodată la starea lor de dinainte. (File de Istorie, v. 1 p. 91).

 Legea ,,Bunurilor de mână moartă” impunea mănăstirii să aibă ,,apoteke” (farmacie) medici ,,care nu puteau oferi asistenţă decât rezidenţilor mănăstirii” şi profesori, elevii şi bătrânii din ,,vasilaiadă” erau obligaţi să facă baie  caldă de două ori pe săptămână. În contrapondere, conchide Luis Bertrand, după şapte sute de ani ,,la curtea Regelui Soare, simbolul nostru ilustru, lumea se spăla foarte rar”. (Ibidem)

Un asemenea hospital mănăstiresc au găsit şi au rechiziţionat saşii în Bistriţa al cărui capelan al noii orânduiri catolice a preluat parohia Unirea în 1295 după ce locuitorii au omorât doi preoţi catolici şi au cerut să-şi aleagă preot după obiceiul pământului, obicei care nu putea fi al saşilor care erau colonizaţi doar de câteva decenii. (DIR 1295- File de Istorie, Bistriţa 1971, I. P. 94)

O să observăm uriaşul regres suferit de această mare vatră monahală ortodoxă bistriţeană ,,odinioară foarte vestită, cu întinse moşii” (DIR 1250) la începutul feudalismului tipic germanic, impus de regalitatea catolică maghiară, care a primit ordine clare de la numeroşi papi, referitoare la  ,,alungarea călugărilor schismatici” şi schimbarea episcopilor ortodocşi - ,,pseudo-episcopi” cu  unii catolici: ,,Vei sili pe Valahi să primească pe episcopul pe care  li-l va da lor Biserica Catolică şi, să-i rânduieşti lui venituri destule… de la dânşii… (căci) nu ţi se cuvine a ţine în regatul tău atari schismatici (ortodocşi)…

         Dat în Perugia la 18 Calende ale lui Decembrie (1234), anul VIII al pontificatului nostru!” (Irineu Mihălcescu:  Istoria Bisericii Române, ediţia a IV-a, ed. ,,Cugetarea…” Buc. 1941, pag. 28-29).

            Mai înainte, Papa Grigore al IX-lea  care semnează actul de mai sus în Perugia, obţinuse un jurământ al prinţului Bella al IV-lea prin care acesta se obliga să nimicească pe ,,falşii creştini schismatici” (ortodocşi), tratându-i ca pe ,,nişte păgâni”, lucru pus în practică cu ajutorul legatului apostolic Iacob Prenestien.  (Acad. pr. prof. dr.- Mircea Păcurariu,    Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1. Ed. Institutului Biblic Bucureşti, 1980).

Aşa au apărut în zona Bistriţei  acele ,,Viila pagnis” –,, Heidendorf”-uri adică ,,sate ale ortodocşilor” trataţi ca păgâni, şi deposedaţi de tot ce aveau. (Ştiri referitoare la organizarea bisericească a  valahilor balcanici: Novela/Decretul din anul1020 al lui Vasile II Bulgaroctonul. Vezi în Dașkov, ,,Împăraţi bizantini”, p.25 și în C. Bârsan, ,,Istorie furată”, p. 957)

Locuind aici de milenii, numiţi în ,,Cronica Hungarorum” ,,relique vero  Romanorum” (,,rămăşiţe ale adevăraţilor romani”), retraşi în păduri, plângându-şi morţii şi moştenirea lor milenară distrusă, îi găsim într-un document medieval bistriţean şi nu numai locuind, ci şi şicanând constant pe ,,hospites regio” – saşii, cu gândul de a-i determina să plece de pe pământurile lor, aşa cum au făcut şi cu alţi migratori.

Saşii se plâng regalităţii maghiare că în noul ,,Comitat, Beck” ( se citeşte Bess, care avea capitala în Bessi nev – Beşineu – din Bes ter cza, azi Viişoara, jud. Bistriţa-Năsăud): ,,Oamenii care locuiesc pădurile... nu îi lasă în pace pe noii locuitori, stau la pândă prin tufişuri şi năpustindu-se asupra bărbaţilor teutonii, îi ucid, răpindu-le oile, şi dând foc satelor lor.” (Kisch Oscar, ,,Evenimente mai însemnate din istoria Bistriţei şi ţinutului Nossen –Diewi tigsten Ereignisse aus d. Geschicthe von Bistritz u.d. BesitzerNossner, Bistriţa 1925, pag.4, după  T Andron, Istoricul pădurilor în Bistriţa-Năsăud, în ,,File de istorie, IV, Ed. Muzeului de Istorie Bistriţa, 1976, pag. 477.

Patriciatul săsesc catolic din Bistriţa deşi recunoaşte dreptul milenar al românilor asupra pământului şi pădurilor din Ardeal,  în anul 1366, spunând că valahii ,,le posedă de peste o mie de ani, şi pe care le-au apărat adesea cu sânge”, totuşi, ,,ca nu cumva, din pricind dreptăţii, inimile oaspeţilor regelui să fie rănite”,  foloseşte pentru prima dată, după ştiinţa noastră, sigiliul angevinilor dat cetăţii Bistriţa, struţul angevin cu potcoava în cioc, simbol al popoarelor de stepă, călăreţe, pentru a lua pădurile şi ogoarele românilor şi a le da saşilor. Mai mult, românii au fost obligaţi să le ducă saşilor lemnele acasă, din propriile lor păduri confiscate, ,,ca dovadă de prietenie”.

Iată tot documentul din anul 1366, publicat de Teodor Ghiţan:

,,Noi, Ubaldus Tumels, judele Gaspar... etc, juraţi ai oraşului Bistriţa, dăm de ştire tuturor cărora se cuvine, că între românii din satul Sfântul Petru şi teutonii veniţi în prediul (sat distrus) Huslseifen, din cuprinsul satelor aparţinătoare Bistriţei, s-a ivit o grea neînţelegere... Nouă ni s-a dat poruncă de la rege... pentru a ajunge la dreaptă învoială.

Teutonii oaspeţi (advense, venetici) au depus plângere că românii din satul Sfântul Petru nu vor să le îngăduie să ia lemne pentru construirea satului lor hărăzit (primit de la rege la sosire) din pădurea lor de munte din... (zona Cuşma. Se descrie teritoriul. Prescurtarea noastră).

Românii... au luat în nume de rău ca teritoriul lor să fie împrăştiat (distrus) deoarece EI ÎL AU DE PESTE O MIE DE ANI (s.l.n.) şi pe care l-au apărat de foarte multe ori cu sânge, atât ei  cât şi strămoşii lor, mai ales că mai înainte, saşilor li s-a hărăzit (li s-a dat tot de la ei n.n.) prediul (sat prădat din care românii au fugit n.n.) cu păduri de stejari, cu râturi şi pământuri arabile mult mai bune şi mai abundente, să fie anexate spre câştig mai mare teutonilor oaspeţi...

În afară de aceasta, românii mâhniţi au mai spus că teutonii nu au vrut să-şi aşeze satul acolo unde a fost odinioară în apropiere de Szolna (Jelna), ci pe pământurile lor, în vecinătatea satului lor..., din care cauză este uşor de prevăzut că multe nedreptăţi, pagube şi daune să fi suferit ei...

Am hotărât ca hotarul să rămână neschimbat... Totuşi, ca inimile acestor oaspeţi, din cauza dreptăţii, să nu fie rănite, li s-a îngăduit dorinţa lor ca satul lor să fie aşezat lângă satul Sfântul Petru, împotriva voinţei românilor...

Bătrânii românilor (bacii, bessii n.n.) să-şi dea consimţământul, spre mărturia prieteniei lor, să-i îmbrăţişeze şi să-i sprijine şi să ofere teutonilor ca să poată căra timp de şase ani, atâta lemn de pin din pădurile lor (ale românilor) de cât au nevoie pentru construcţia întregului lor sat împreună cu locaşul de rugăciune...

Românii cer (doar) să li se dea o scrisoare a reîncorporării pădurii lor, smulsă din teritoriul lor de către comitele Bistriţei.

Teutonii, pentru această ofertă prietenească, au adus multe mulţumiri românilor, încredinţându-le din partea lor dovezi de prietenie...

Am mai hotărât ca teutonilor să li se dea ajutor puterea (braţele şi carele, adică românii au fost siliţi să le ducă ei înşişi de acum înainte lemnele acasă n.n.) satelor aparţinătoare acestui oraş.”

Dat în 1366, 10 iunie, în Bistriţa.

  Teodor Ghiţan: ,,Un important document bistriţean de la 1366” , în ,,File de istorie”, IV, Ed. Muzeului de Istorie Bistriţa, 1976, pag. 135-146).

După 400 de ani de asemenea ,,dovezi de prietenie” vechii proprietari de pământuri, sate şi biserici pe care la anul 1366 patriciatul săsesc recunoaşte că  ,,românii le aveau DE PESTE O MIE DE ANI (s.l.n.) şi pe care le-au apărat de foarte multe ori cu sânge, atât ei  cât şi strămoşii lor”,  într-o scrisoare trimisă de magistratul Bistriţei cardinalului de la Estergom, în 1760, publicată de Virgil Şotropa se arată soarta lamentabilă la care au fost aduşi:

      ,,La pretenţia temerară a valahilor mahalagii de a poseda biserică între zidurile oraşului, invocăm legile ţării ,,Aprobatae Constitutiones” care în partea I, titlul VIII, art. 1, exclude pe valahi de la orice drept civic.

      Ei şi în afară de ziduri sunt numai vagabonzi toleraţi care niciodată    n-au avut drepturi, sau vre-o proprietate, fie ea de orice natură”.

      Virgil Şotropa, Lupta românilor bistriţeni pentru biserică” în ,,Arhiva Someşană”, nr 3, 1925, Năsăud, pag. 33.

      Anexăm şi hotărârile mai vechi din 15 mai şi 4 octombrie 1713 semnate de ,,Consiliul centumvirilor” bistriţeni, prin care, românii, evreii şi armenii, în frunte cu episcopul lor Vărzărescu, sunt obligaţi să plece din oraş. Armenii vor întemeia ,,Armenopolisul”, Gherla de azi. Familia sfântului mitropolit bistriţean al Basarabiei, Gavriil Bănulescu Bodoni pleacă în Moldova, etc, etc.

       Ultimatumul suna aşa: ,,Dacă la 1 iunie (1713) se mai află case (româneşti) pe loc, acelea vor fi arse şi prefăcute în cenuşă, conform vechiului obicei practicat pe vremuri.” (Florian Porcius, ,,Istoria Districtului Năsăud” Arhiva Someşană, nr. 9 , Năsăud, 1929, pag. 15).  Avem atestat şi ,,obiceiul practicat pe vremuri”!!! O asemenea mostră de ,,dreaptă judecată prietenească” nu a fost singulară. Ea era de fapt politica regatului maghiar faţă de români, care şi-a chemat aliaţi catolici ca să schimbe situaţia demografică şi religioasă, net favorabilă românilor ortodocși, politică  pusă în practică pe toate căile, aşa  încât ,,inimile acestor oaspeţi, din cauza dreptăţii, să nu fie rănite!”.

Baza legală a acestor deposedări şi atitudini stă în principiul catolic clunyan din anul 910, numit exempţiunea sau eximarea, despre care am amintit mai sus: ,,Cine nu e catolic, pierde în regatele catolice orice drept de proprietate”.  După protestantizarea unor mari părţi dintre saşi şi unguri,  ,,legile ţării Ardealului, ,,Aprobatae Constitutiones” care în partea I, titlul VIII, art. 1, exclud pe valahi de la orice drept civic.”

Deşi istoricii studiază doar efectele nefaste asupra Ortodoxiei româneşti ale acestei legi numită: ,,PRINCIPIUL EXEMPŢIUNII” sau  ,,PRINCIPIUL EXIMĂRII”, observând momentele acute în care au fost puse în practică cu brutalitate, ,,excluzându-i pe români de la orice drept civic şi deposedându-i de orice fel de avere şi de dreptul de a se adresa justiţiei, fiind socotiţi doar ,,vagabonzi toleraţi”, prigoanele au generat şi o atitudine de apărare a Ortodoxiei oropsite prin mijlocea duhovniceşti, între care ,,CAZANIA” sau ,,CARTEA ROMÂNESCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ” şi ,,Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc” au avut un rol primordial în  păstrarea identităţi noastre culturale romane estice (bizantine) ortodoxe.

În Muzeul Protopopiatului Ortodox Bistriţa, pe care îl gestionează autorul acestei  teze de doctorat sunt unsprezece ,,Cazanii a lui Varlaam” ediţie princeps, pe care am avut onoarea să le adun din stranele şi altarele întregului Judeţ Bistriţa-Năsăud, împreună cu regretatul meu coleg de la Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa, Dr. Lazăr Ureche, cel care a scris şi un studiu inventar al acestor valori inestimabile ale Neamului Românesc. Acţiune de introducere în PCN (Patrimoniul Cultural Naţional) a acestor mari valori s-a petrecut sub autoritatea d-lui

Gheorghe Marinescu şi a protopopilor de Bistriţa şi Năsăud, Simion Creţa şi Ioan Dâmbu

Un aparat critic şi bibliografic impresionant oglindesc o muncă îndelungată a susţinătorului tezei de doctorat sub îndrumarea vrednicului profesor univ. habil pr. Vasile Gordon, originar din Lunca Şieuţului (Friş).

Laudă autorului, părintelui său, colegului nostru Protopopul Bistriţei, Alexandru Vidican şi a alesei lor familii.

Pr. prof. Nicolae Feier, Bistriţa      În 30 ianuarie, la sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi