Feţele poetului

,,Scriu ce sînt şi sînt ce scriu
(Alexandru Cristian Miloş)

În volumul antologic ,,Cosmos”(Editura ,,Tipo Moldova”, Iaşi, 2011) al poetului bistriţean Alexandru Cristian Miloş se pot identifica două feţe ale liricii sale: una melancolică, elegiacă, nostalgică, romantică şi alta programatică, de manifest, de portdrapel al cosmopoeziei. Că autorul ţine mai mult la statutul de cosmopoet este evident. Îi şi place să fie considerat ,,fondatorul şcolii de cosmopoezie”, după spusele sale: ,,nou curent artistic avangardist, cosmic, de inspiraţie SF… care promovează FRATERNITATEA COSMICĂ, CETĂŢENIA COSMICĂ-OAMENII COSMICI !”.
În această direcţie cosmopoemele lui au un caracter programatic, de manifest. Ele şochează prin terminologia SF, prin ,,SF-izarea poeziei”(Rodica Mureşan), prin ,,operarea cu conceptele ştiinţei şi tehnicii, prin intermediul cărora gândeşte imagistic şi îşi compune cu dezinvoltură, metaforele adecvate”(Gheorghe Grigurcu).
Cu toate acestea, cosmopoemele lui Alexandru Cristian Miloş par uneori mai mult un manifest programatic versificat, o artă poetică demnă de a fi impusă, chiar dacă fiorul liric se diminuează. Poetul se vrea un exaltat cosmic, ne invită ,,la o comunicare cosmică” (Constantin Cubleşan), la sesizarea şi trăirea ,,Destinului Cosmic al Oamenilor”, la dialog cu civilizaţiile extraterestre, folosind drept cod ,,Limba Matematică”.
Vizionarul cosmic rămâne însă social în mrejele utopiei comuniste: ,,fiindcă sînt cu cei mulţi,/ Bogaţi spiritual, financiar săraci!” (,,Îmi pare rău dacă aţi crezut altfel, dar eu rămân, mereu, un Comunist!”.
Meritul lui Alexandru Cristian Miloş, ca poet cosmic, constă în aducerea la zi a cosmopoeziei prin popularea ei cu o terminologie care îi lipsea. Îndrăzneala lui în acest sens o consider o reuşită.
Am regăsit pe marele poet Alexandru Cristian Miloş în poemele lui obişnuite, având revelaţia unui melancolic, a unui elegiac, a unui trubadur romantic. La vârsta maturităţii poetice depline, Alexandru Cristian Miloş îşi decantează poemele atât ca întindere, cât şi ca densitate ideatică. De aici şi preferinţa pentru poeziile monovers, distih sau terţine. Sintetice şi sublime autoportrete lirice, configurează un chip de creator care îşi lansează mici arte poetice: ,,Stea a depărtării sunt,.../Răsărit peste Cuvânt,/ Scriu ce sînt şi sînt ce scriu!” (,,Autoportret”); ,,Vagabondul cuvintelor şi al stelelor”; ,,Pierdere grea am suferit/Scriind-o,/Durerea mea e pe buzele tuturor!...” (,,Poezie”) etc.
Multe poezii monovers sau distih sunt nişte concentrate definiţii metaforice: ,,Singurătatea noastră cosmică.” (,,Poezia”); ,,Sânge de stea!...” (,,Mama mea”); ,,Istoria-i o minge/Cu pete mari de sânge,” (,,Istoria-i o minge”); ,,Psihologul de serviciu/Al lumii!...”(,,Shakespehare”); ,,Lumină crudă!...” (,,Fulger”); ,,Înger vorbind cu buton!...”(,,Casetofon”); ,,Apă din soare!...” (,,Sudoare”); ,,Lampa lui Aladin modernizată,” (,,Televizorul”) etc.
Poetul se consideră un prinţ Mîşkin al burgului bistriţean, un trubadur romantic rătăcind printre amintirile adolescentine: ,,Cândva parcul era aeroportul pe care ne lansam visele,…/Era în jurul anilor 70 şi ne iubeam fără ceasuri pe mâini/Şi Beatlles-ii erau Luna şi covorul nostru zburător,”(,,Cel mai bun chitarist al oraşului”). Figura titulară a copilăriei e mama, ,,Sânge de stea!...”(,,Mama mea”). Cultul matern al poetului ne trimite cu gândul la poeziile lui Grigore Vieru: ,,Când oaspeţii ne vin în casă,/Atunci şi mama are loc la masă!...”(,,Noua Poveste a Cenuşăresei”). Nostalgia după paradisul pierdut al copilăriei contrastează cu chipul marcat de timp al celui prezent: ,,Fără voia mea /Am întors spatele copilăriei,/Faţa mi-e o pictură rupestră” (,,Vis de prins”); ,,Când tu eşti pentru toţi un anticariat/Şi încă viu!/Şi încă-îmbătător,/De trecător!/Oarbă a stelelor!”(,,Copertă pentru viitorul volum”)
Excelente sunt poeziile erotice. Iubirea înseamnă o descătuşare totală a fiinţei care trebuie împărtăşită tuturor: ,,De-atâta iubire/Îmi vine să vă trezesc pe toţi!”(,,De-atâta iubire”). Dragostea este asociată timpului, duşman al frumuseţii. ,,Iubito, sânii tăi/ Sînt nai,/Pe care timpul cântă,/Vai!”(,,Iubito, sânii tăi”); ,,Am cu 10 ani mai mult/Hai,/Hai, să-i uităm, la tine, acasă!...”(,,Cerere în căsătorie”). Chiar şi imaginile licenţioase devin grave sub ochiul necruţător al timpului: ,,Pe piciorul alb al tău şi gol/ Sîntem fugari” (,,Pe piciorul alb al tău şi gol”). Oboseala nesiguranţei erotice bacoviene devine dramatică în excelentele versuri: ,,Sărută-mă,/Am gust de infinit!” (,,Suspin (cât un)”).
Refuzul bacovian de a părăsi spaţiul domestic al iubitei (,,Decembrie”), devine la Alexandru Cristian Miloş un ,,refugiu” permanent: ,,Refugiat/Sînt în tine?...” (,,Refugiat”); ,,Priveşte grădina mea, plină de trandafiri,/Vino!/Ţi-i dăruiesc!/Şi plimbă-te printre ei,/O viaţă1” (,,O viaţă”).
Elementele cosmice, atât de dragi poetului, le găsim şi în poemele erotice: ,,Aşa îţi dezmierd pata cafenie/a sânilor, cosmică,/Ca şi cum m-aş face bărbat/Şi tu femeie!...” (,,Pledoarie pentru un bazin plin cu apă de munte”); ,,De aceea vin în faţa ta/Aşa cum sînt…/Stelar.”(,,Sărăcie bogată”).
Nu lipsesc în acest volum poeme consacrate statutului poetului, poeziei. Darul creaţiei este până la urmă o ,,altfel de tristeţe” : ,,Numele meu este, deja,/Cuprins în Dicţionare…” (,,Altfel de tristeţe”). Scriitorul este, în opinia lui Alexandru Cristian Miloş ,,un bilocant”: ,,Deoarece este locuit şi poate locui/Simultan, cel puţin,/Două persoane, două conştiinţe,/A sa şi a cititorului,/Şi acest fapt se întâmplă/Atât în momentul când scrie,/Cât şi când este citit…” (,,Scriitorul şi fenomenul bilocaţiei”). Gesticulaţia poetului în faţa universului este una romantică: ,,Cu pieptul dezgolit/Singur/Poetul/Scria/În faţa stelelor” (,,Pluton de execuţie”).
Poezia este o durere împărtăşită cu cititorul: ,,Pierdere grea am suferit/Scriind-o,/Durerea mea pe buzele tuturor!...” (,,Poezia”) Definind poezia din perspectiva cosmopoeziei, ea este: ,,Singurătatea noastră cosmică” (,,Poezia”). Frumosul şi poezia coexistă pretutindeni pentru cei predispuşi a le căuta: ,,Sublimul este în Oraş/ Chiar şi-n gunoiul din făraş!…” (,,Despre sublim”).
Asemenea lui Lucian Blaga, poetul caută tainele lumii, sporeşte misterul lor: ,,Ca unuia ce nu-i ajunge cerul/Şi vrea să pipăie întreg misterul.” (,,Revoluţie cerească”); ,,Voi scrie poezii, aducând stelele mai aproape de voi” (,,Interviu”).
Remarcabilă e la Alexandru Cristian Miloş esenţializarea discursului liric, dovadă că poetul concentrează textul poetic în monoversuri, distihuri, terţine, definind metaforic realitatea, transfigurând-o într-un mod surprinzător.
,,Vagabondul cuvintelor şi al stelelor”, aflat la vârsta când îşi priveşte viaţa ,,Prin binoclul ruginit al toamnei!...”(,,În apropierea, casei mele”), rămâne un însingurat, un albatros baudelairean, care îşi conduce corabia poetică după lumina viselor sale şi a stelelor: ,,Trec prin noapte singur,/ Cu un vis în piept.” (,,Sclipind luna”); ,,Prea mă grăbesc, mereu, mereu!.../Spre stele!” (,,Vezi, acesta e cusurul meu”).
Invitaţia poetului ,,la o comunicare cosmică”(,,Constantin Cubleşan) ne-a surprins nepregătiţi. Volumul recent l-am putea considera ca o introducere sintetică şi selectivă în acest tip de comunicare, poetul trecându-ne cu îngăduinţă de la poezia obişnuită la cosmopoezie.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]