A frământa până asudă grinda

Am auzit aceste vorbe, din titlu, rostite de un om frumos. Recunosc, nu le ştiam. De aici şi dragul de a scrie despre ele.
Am trăit şi crescut cu pâine de casă. Mama mea a făcut dintotdeauna şi face şi acum pâine cu mâinile ei, din patru ingrediente, făină, apă, drojdie şi sare, şi îi reuşeşte o pâine unică, albă, moale, care se desprinde în fâşii, care pătrunde cu aburul ei, când este caldă, prin toată casa şi prin toată fiinţa. Nu e bucurie mai mare decât să mănânci pâine făcută în casă, cu trudă. E acolo şi respectul faţă de mâncare, faţă de rodul pământului, de hărnicie, de gospodărie, de păstrarea şi ducerea mai departe a unei tradiţii.
Când mă gândesc la „pâinea noastră cea de toate zilele”, cerută în „Tatăl nostru”, în toate limbile pământului, cred că este o nedreptate să interzici mâncarea pâinii, în diete, în mofturi. Dacă pâinea nu mai are proprietăţile esenţiale, nu-i naturală şi nu hrăneşte sănătos, înlăturarea ei este justificată. Dar atunci ar trebui să nu se mai numească pâine.
Am încercat şi eu în unele zile cu timp şi cu linişte să-mi frământ pâinea de dus la gură, de foame, după o zi de muncă. Din ea mă satur cu puţin, pentru că o preţuiesc. Fie că este împletită, în două, în trei, fie că se aşează şi creşte în formă dreaptă, are gust şi aromă, are rost, e sănătoasă. Şi e proaspătă, mereu.
Dar ideea de a frământa până asudă grinda are şi un înţeles mai larg. Şi anume, a munci cât trebuie, ca lucrurile să iasă bine, a trudi până la capăt. Nu degeaba se spune că lucrul muncit e mai bun. Şi efortul aduce linişte sufletească şi trupească, mulţumire de sine. Pe lângă aspectul concret al expresiei, apare şi unul abstract, prezent deopotrivă, însoţitor de cale lungă. Cei care frământă se şi frământă. Au gândurile lor, frământări. Cum altfel, dacă şi codrul este „bătut de gânduri”, la Eminescu? A asuda în frământări înseamnă a depune efort pentru a găsi soluţii, a nu conteni şi a merge în continuare. Verbul „a asuda”, pentru „a transpira” face legătura mai strânsă între înăuntru şi înafară, priveşte corpul, sufletul şi mintea indisolubil, ca trinitate, ca pe un exerciţiu de supravieţuire.
Când am auzit formularea, m-am gândit imediat la o grindă, aşa cum mai au casele vechi, de munte, cu lemnul la vedere, şi îmi conturam în minte imaginea unei gospodine la frământat, în timp ce grinda deasupra camerei începea să aibă broboane de sudoare, la propriu, de oboseală. Şi-mi părea o imagine de basm, nemaiîntâlnită, reuşită oricum. Dar omul de care vă spuneam a înţeles neînţelesul meu, nemărturisit, şi m-a întrebat: „ştii ce e grinda?” Fără să dau din cap că da sau ba, a continuat: „grinda e fruntea”.
A frământa şi a te frământa, aşadar, până ce îţi asudă fruntea, vizibil, înseamnă o dovadă de muncă asumată, de gândire cu rost, cu roade. Frumuseţea acestei ipostaze constă în imaginea unei frunţi peste care se aşează roua, aşa ca peste iarbă dimineaţa, pregătind un început, ce va fi reluat de fiecare dată. „A frământa până asudă grinda” e un sfat bun, de luat în seamă.

USR-PLUS

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]