Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Frânturi de viață

Vasile Vidican

Fără îndoială, Icu Crăciun este unul dintre scriitorii prolifici ai județului nostru. Iar anul 2016 a fost cum nu se poate mai rodnic pentru prozator. După romanul „Revanșa”, despre care am avut plăcerea să scriu aici, la finalul aceluiași an avea să apară o carte de proză scurtă, „Scurtmetraje. Vistorii” (Editura Charmides, Bistrița, 2016), carte în care talentul de povestitor al autorului se manifestă într-un context fertil. Proza scurtă este, desigur, un suport propice unui atare demers narativ.
Nefiind o găselniță a autorului de a-și intitula volumul într-o manieră atrăgătoare, prozele cuprinse în acest volum au anumite puncte comune cu scurtmetrajul cinematografic. Înainte de toate, dincolo de arta povestirii, prozatorul este și un fin observator al vizualului, excelând în anumite pasaje în maniera vie în care izbutește să redea peisajele. Fin observator al lumii și atent la detalii, Icu Crăciun oferă cititorilor scene în care fiecare element este reconstituit vizual.
Plecarea unui personaj la muncă în Germania este expusă astfel: „În geana dimineții, cu cerul acoperit cu niște nori rarefiați, când huruitul motorului a trezit întreaga stradă, Lazăr Pop a sesizat un licăr de lumină portocalie în ochii nevestei, iar mașina a pornit scuturându-se nervoasă de câteva ori, a făcut lent curba în dreptul casei lui Gavrilă Raus, becurile din spate au clipit de câteva ori, lăsând drumul liber, care se întorcea în spatele lor ca o pânză pusă la soare pe prund să se albească”. (p. 18) Ceea ce poate părea ca exces de detaliu, poate fi pus aici pe seama intenției autorului de a contextualiza în mode riguros, de a nu omite detalii, de a oferi un suport bine fundamentat conflictelor prezentate.
Privite în sens larg, povestirile devin, o dată parcurse, prilej de meditație. Precum scurtmetrajul cinematografic, textele constituie crâmpeie de viață pe seama cărora suntem invitați să construim de unii singuri noi structuri narative. Fiindu-ne oferite fragmente, ne rămâne nouă sarcina de a le insera în contexte ample. Nu mă refer neapărat la finaluri deschise, deși nici acestea nu lipsesc în povestirile cuprinse în acest volum, ci la maniera în care suntem invitați să înglobăm microuniversurile lor în conjunctura lumii. Drama soției obediente abandonate de un soț infidel și lipsit de scrupule, bunăoară, va fi corelată în mintea cititorului cu situațiile tuturor soțiilor nedreptățite.
Cu predilecție îndreptată înspre lumea rurală, atenția naratorială trece de limitele „gurii satului” (fără a o ignora întru totul, însă) cercetând meticulos gândurile personajelor. Sigur, vorbim despre o lume rurală privată aproape complet de latura idilică, cu drame casnice, evenimente mai mult sau mai puțin spectaculoase etc. Cu toate acestea, intenția prozatorului nu estea aceea de a ilustra viața la țară, ci de a scoate la iveală conflictele interioare și sursele lor. Povestira „S-a dus...” debutează cu imaginea bătrânului Nicolae Jurcan, bolnav și aflat către finalul vieții. Întregul text însă este compus în așa fel încât povestea vieții sale să ne reconducă înspre momentul inițial. Mereu supus unei soții descurcărețe dar autoritare, personajul își trăiește viața tăcut și ursuz, limbuția sa spre final fiind cumva atribuită tocmai acestui fapt.
Există în proza lui Icu Crăciun o apetență semnificativă pentru oralitatea narațiunii. Măsura povestitorului este de cele mai multe ori dată de felul în care reușește să introducă în text elemente ce provin din această zonă. „S-a deprins cu felul acesta de a trăi că nu-i mai trebuie alt suflet lângă el. Un bărbat ostil și ursuz își găsește cu greu jumătatea, oricât de chibzuit ar fi. E drept, nici n-a fost omul care să trudească pentru sporirea averii, a fost mulțumit cu cât a moștenit de la părinți, mă rog, câtă avea, să-i dea Dumnezeu sănătate s-o poată lucra și pe asta (...).” („Sticla”, p. 111)
Latura orală a textelor din „Scurtmetraje. Vistorii” este mult mai pronunțată în cea de-a doua sa parte. Termenul „vistorii” (poveștile lui V; Vʼs stories) este explicat de către autor într-un „Cuvânt înainte”: „(...) rezultând astfel în românește «vistoria», o nouă specie în literatura română, ceva ce poate fi încadrat între bancul sec și gluma spumoasă, atâta doar că autorul ei se cunoaște, nu este anonim.” (p. 176)
Anectodele acestea, scurte și percutante, au meritul de a putea conține în mod alegoric o sumedenie de alte trimiteri. Povestioare în raspăr cu tente de fabulă și imagini suprarealiste, vistoriile ne pot duce cu gândul la notoriul simț al umorului al poporului român, căruia îi este în permanență la îndemână să facă haz de necaz.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]