Frunze de arţar

Scriitoarea Veronica Ştir, specialist în traduceri cu precădere din limba franceză, dar şi un original poet bistriţean, câştigătoare a numeroase premii literare, propune cititorilor întâlnirea cu 53 de poeţi canadieni prin intermediul volumului de versuri „Frunze de arţari”, apărut la Editura Karuna. Cartea, editată în condiţii grafice deosebite, este un ghid în lumea poeziei canadiene de limbă franceză şi cuprinde o selecţie de autori şi poeme din antologiile Poesie de Quebec, alcătuită de Alain Bosquet şi Athologie de la poesie canadienne francaise, alcătuită de Guy Sylvestre. Poemele sunt grupate pe autori şi cicluri şi ne invită la o călătorie ancestrală prin peisajul diversificat al Canadei. Poezia este izvorâtă dintr-un teritoriu mirific, mustind de mitologie, om poezie caldă, emoţionantă, cu un parfum ce miroase a frunză de arţar. O poezie a contrastelor în care binele triumfă asupra răului: „Tribunalul braţelor noastre/ Era plin de flori/ Totul strălucea ca un foc al bucuriei/ Ea venea un timpul/ N-ar urmări călcâiele sale goale/ Venea ca un surâs/ Din cele mai înalte note ale octavei” (Alain Gandbois). Traducerea nu o poate face oricine, ci doar un fin cunoscător al ambelor culturi pentru că în româneşte poezia trebuie să păstreze prospeţimea limbii din care a fost tradusă. Precum „Pasărea-şi cântă plângerea/ La dreapta/ Nopţii mele” (Anne Hebert) aşa poeta bistriţeancă reuşeşte să păstreze fiorul sentimentelor poemelor traduse: „Am păstrat numai pentru tine/ Grădini de linişte/ Unde vei dansa nebună/ Cu picioarele încălţate cu stele” (Eloide Grandmont).

Veronica Ştie confirmă încă o dată că este unul dintre cei mai buni traducători care face poezie din poezie întru bucuria celor care iubesc drumurile lirismului. O apropiere de poezia noastră rurală, al lui George Coşbuc, descoperim la Blanche Lamontagne: „Acolo, cu fruntea plină de lumină/ În timp ce inul se usca pe pod/ Ea torcea, torcea sculele/ Strămoaşa mea, frumoasa şi robusta fermieră”, adică o poezie a oglindirii trăirilor mamei. Poate că una dintre cele mai frumoase poezii din această selecţie este „Serenadă tristă”, scrisă de Emile Nelligan, în care toate zbaterile lumii iau parte la apocaliptica trăire umană: „Ca nişte lacrimi de aur care picură din inima mea/ Cădeţi toate, toate, frunzele fericirii mele/ Cădeţi în grădina de vis în care mă duc/ Cu părul în vântul zilelor nefericite”.

Veronica Ştir reuşeşte să dea viaţă sentimentelor poeţilor canadieni întru sărbătoarea poeziei adevărate, croită precum hainele de gală. O poezie a anotimpului etern.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]