Când Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi

Fukushima, Fukushima!! Dezastru este numele tău...

Dacă Jean-Paul Sartre ar fi trăit, poate ne-ar fi adresat astăzi aceeaşi intrebare pe care o formula în Alger, când a văzut un copil zdrobit de roţile unui autobuz: „Unde este Dumnezeu când se întâmplă atâtea nenorociri?” Pentru ce îngăduie întâmplări aşa de îngrozitoare? Filosoful existenţialist nu credea că ar exista un Dumnezeu suveran al lumii şi Universului şi astfel ne întreba pe noi care suntem convinşi de aceasta...

Mii de filosofi şi gânditori creştini sau necreştini s-au întrebat mereu asupra acestei copleşitoare probleme ce cutremură uneori vieţile noastre sau ale unor popoare întregi ori chiar revărsându-se asupra lumii. Un răspuns demn de luat în seamă socotesc a fi dat de Sf. Vasile cel Mare al Cezareei capadociene: „...căci toate acestea se fac spre înţelepţirea noastră.”. Şi adevărat este, dar acestea aparţin unei faze a doua din felul cum se comportă Dumnezeu cu oamenii şi popoarele pământului.

Asupra individuului şi popoarelor, Dumnezeu îşi revarsă întâi dragostea sa, binecuvântările sale. Îi înfloreşte viaţa, îi dăruieşte bucurii, bunuri materiale. Îl fericeşte. Ce trebuie să facem în schimbul acestora? Să ne înălţăm vieţile noastre spiritualiceşte. Să mulţumim Creatorului, Dăruitorului a toate, să-L cunoaştem, să-L iubim, ca pe un Părinte fără seamăn. Adică ne cheamă spre bucurii şi frumuseţi mai înalte, mai neasemuite, până la a deveni fii ai Lui, sfinţi, îndumnezeindu-ne în lumina Preasfântului Său har. „Fiţi sfinţi, căci Sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul nostru”- ne spune glasul de dincolo de stele al Sfintei Scripturi, al Ziditorului nostru.

În loc de aceasta, om şi popoare se complac în belşug şi viaţă oţioasă, trândavă, dacă nu tâlhărească şi urâtă, care în timp ne duc la similitudini nu cu Dumnezeu, ci cu animalele sau mai rău, căci ele nu-şi doresc bunuri fără capăt, miliarde în bănci străine, furt din hrana semenului.

Pentru a ne trezi din amorţrea spiritului, Dumnezeu ne trimite încercări: o boală, o pierdere, un faliment, un eşec profesional, uneori dureros, pe măsura bolii noastre sufleteşti. Şi adesea...ne trezim, dureros, dar ne trezim. Iar de suntem prea împetriţi în răutatea noastră, într-o vreme, Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi, ca de la faraon. Zice glasul Apocalipsei: „Ştiu faptele tale, că îţi merge numele, că trăieşti, dar eşti mort.”

Vom ilustra aceasta astăzi în cazul popoarelor, fiindcă nimic nu este întâmplător sub soare, doar că nu le înţelegem întru totul.

Japonezii sunt de veacuri popor harnic, muncitor, dar marcat de o încăpăţânare tipic asiatică. Când s-au simţit în puteri depline, în glorie, cu înverşuarea cu care-şi lucrau fiecare palmă de pământ au dorit să-şi clădească imperii prin forţarea dureroasă a destinului altora. Au avut înălţări şi biruinţe faimoase, dar...n-au dăinit, fiind ambiţii lumeşti...În duşmănia lor oarbă faţă de europeni au zdrobit între altele Bisericile creştine cu o violenţă rară. Decenii întregi nu puteai intra în Japonia dacă nu călcai mai întâi în picioare Sfânta Cruce şi apoi să intri pe insule. Nu te poţi mira astfel că asupra lor a revenit tăvălugul crâncen al războiului al doilea mondial pe care l-au aprins şi au explodat asupra lor primele bombe atomice. Da, amintirea lor doare şi azi, însă Dumnezeu e milostiv şi am asistat la ceea ce numea lumea „miracolul japonez”; „miracolul de la Soare-Răsare”. De atâta hărnicie, ei şi-au făurit o economie prosperă, o putere economică mondială, un belşug care rămâne vis pentru mare parte a planetei. A crede că toate-şi au izvorul doar în munca ta, fără harul lui Dumnezeu, ar fi un mod de a explica (sau a nu putea explica) lumea, cum era pentru filosofia existenţialistă a lui Sartre sau Camus..

La ce bun -îşi zice bogătaşul din vestul Europei sau din Hokaido- să am nevoie de Dumnezeu? Bani am pentru două vieţi, dacă-s bolnav merg la doctor, fiindcă medicina noastră rezolvă tot, de războaie nu mă tem, căci avem forţă militară, tehnologia noastră e în top mondial. Aţi văzut recentul nostru tren superrapid „Hayabushi”? Ce scuturi grozave îşi făuresc oamenii ca să nu vadă lumina lui Dumnezeu şi să stea în întunericul în care se complac! Şi nu ştim că de fapt suntem”săraci şi orbi şi goli”- cum iar ne aduce aminte Apocalipsa... Căci avem hrană, dar pofta nu depinde de banii noştri. Avem viaţă, dar sănătatea e de la Dumnezeu. Existenţa este astfel alcătuită dintr-o sumă de interdependenţe fragile, care ne scapă mereu şi avem nevoie de protecţie, de ajutor. Cât de mici şi neajutoraţi suntem! Microscopici, dar cât de infatuaţi!

84% din japonezi declară că nu au nicio religie personală, iar 64% se declară absolut atei, respingând ideea de Dumnezeu.. E un record trist. Le ajunge bogăţia şi se cred la adăpost de suflul năprasnic al nenorocirilor. (Datele sunt luate din ziarul „Lumina” al Patriarhiei Ortodoxe Române.).Vine marea, oceanul asupra noastră? Avem diguri. Se cutremură pământul? Zgârie noştri sunt construiţi pe arcuri gigantice. N-avem de ce ne teme!

Sărmana făptură umană se miră apoi că n-o mai rabdă pământul, cum ziceau strămoşii, dar şi Sfânta Scriptură, că oceanul se ridică înfricoşător contra netrebnicie noastre, că niciun scut nu rezistă atunci când universul se dezlănţuie împotriva omului păcătos. Când suntem în belşug, la ce bun să merg până la vecinul să fim sociabili? („Ai venit la noi după puţin zahăr?” întreabă batjocoritor bogătaşa Pamela pe multimilionara Sue Ellen dni serialul „Dallas”.) Am televizor, internet, stau ca un lup singuratic. Ne mai iubim unii pe alţii? Dar ce-i aceea „să ne iubim”? Parc-am uitat vocabula. O fi desfrâu? Homosexualitate? Pedofilism? Prostituţie? Iar când Fukushima îşi întinde aripa neagră a exploziilor şi radiaţiilor deasupra milioanelor de fiinţe, atunci împărarul însuşi ne vorbeşte despre...solidaritate, despre omenie, despre...dragostea ce trebuie să o avem unii cu alţii. Le ies popoarele în ajutor.Creştinii întâi. Ieşiţi lupilor afară din bârlogurile voastre electrificate şi ajutaţi zecile de mii de sinistraţi, fiindcă în iarna crâncenă, lupii se solidarizeazî în turme(haite) ca să poată trăi.

La Cernobâl, în mijlocul radiaţilor ucigătoare, într-un orăşel de unde toţi fugiseră cu groază, s-a aflat o locuinţă unde nu erau niciun fel de radiaţii. Adică o oază în Valea umbrei morţii. S-au crucit svanţii cu ambele mâini. Era o casă plină cu icoane, unde oamenii se iubeau unii pe alţii, o oază a păcii şi dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Aici moartea nu putuse intra.

Putem fi cu Dumnezeu, dar să vină suferinţe asupra noastră, o ştim. Ceatorul vrea poate să ne încerce, să ne întărească, să ne sfinţească. Pe omul iubitor de Dumnezeu, suferinţa îl sfinţeşte, îl înalţă la viaţa biruitoare, pururi este triumfător spre sfârşitul încercării.

O, milostive Stăpâne, Împărate şi Dumnezeule al nostru, cel ă care ai biruit beznele şi întunericul păcatului şi morţii! Îndreaptă paşii noştri spre a te cunoaşte şi a te iubi pe Tine şi pe fraţii noştri din lume! Ridică-ne din somnul cel de moarte , din boala uitării de Tine, care ne îndobitoceşte, ne coboară la cele de jos. Iartă-ne şi trezeşte-ne spre a fi cetăţeni ai altui verac, în Împărăţia Ta fără de moarte şi nu acestei lumi de păcae şi pulbere!

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]