Gândurile de monah ale stareţului Chiril de la Mănăstirea Rebra-Parva

Cu ocazia unui popas de două zile la Sfânta Mânăstire „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, Rebra-Parva, stareţul acestui sfânt locaş mi-a făcut cadou trei volume de poezii, „Gânduri de monah”, scrise de dânsul, cărţi apărute în anul 2017 la Editura „Ecclesia” Nicula, cu binecuvântarea IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.

        PC părintele stareţ Chiril s-a născut la 18 februarie 1978 şi a intrat în mânăstire la 4 iulie 1995. Tunderea în monahism a primit-o la 18 ianuarie 2001, fiind hirotonit preot la 11 februarie 2001. La 1 septembrie 2003 a primit ascultarea de stareţ a Mânăstirii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” Rebra-Parva, iar în 2005, 29 iunie a primit distincţia de protosinghel.

        IPS Mitropolitul Andrei ne spune la începutul primului volum, „Călugării rugători şi sensibili au şi harul poeziei. În ceasurile de răgaz, din preaplinul inimii, aştern pe hârtie ceea ce le inspiră Duhul.” Poezia religioasă la români are o veche tradiţie începând cu mitropolitul Dosoftei care a transpus în versuri „Psalmii”, în anul 1673, în limba română, care astfel îşi descoperea disponibilitatea prelucrării unui vocabular religios, îşi descoperea eleganţa analogiilor, cursivitatea, armonia, ritmurile. Ion Heliade Rădulesu a avut preocupări religioase extinse, iar Tudor Arghezi are în Psalmii săi pulsuri creatoare ascunse şi rafinate, tratând în sens modern marile obsesii religioase. Mai în zilele noastre îi întâlnim, prin tradiţia poetică religioasă, pe Ion Mircea, Adrian Popescu, Ion Alexandru, redutabil ebraist, acesta a tradus „Cântarea Cântărilor” într-o nouă versiune, Traian Dorz, acesta chiar interpretează „Comoara Psalmilor”, cum îşi intitulează volumele vorbitoare de meditaţii zilnice însoţite de rugăciune. Nichifor Crainic arăta, „În creştinism răul nu se suprimă radical, ci în măsura în care omul, ca făptură liberă, se asociază la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Recunoaşterea lumii în Iisus Hristos înseamnă recreierea ei în har.”

        PC protosinghelul Chiril foloseşte catrene, cu rimă, în stil popular, la dânsul se simte o revărsare duioasă şi persistentă a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, iar rugăciunea tronează cu autoritate, ca necesitate interioară. Dincolo de stilul uşor didactic, există un fierbinte mesaj pentru rugăciune.

        „Oamenii care se roagă

          Cu gând bun, inimă largă,

          Dumnezeu spre Cer îi poartă

          Şi-n lumină îi îmbracă.”

        Sau,

        „Rugăciunea cea curată

          Primită e de Dumnezeu

          Şi cine o rosteşte-n sine

          Fericit va fi mereu.”

        În urcuşul său spiritual părintele Chiril se revarsă şi în versuri, se transpune într-o nesfârşită rugăciune, cu toate simţurile şi frământările sale. Nu avem la dânsul o paradă de metafore, o plimbare prin alegorii şi formule stilistice pretenţioase, aici totul este mesaj, simplu, autentic şi frumos. Rugăciunea este taina unirii omului cu Dumnezeu, iar prin rugăciune, cel care se roagă primeşte o anumită forţă, Dumnezeu lucrează prin el, venindu-i în întâmpinare.

        „Un creştin este lumină

          Pentru tot ce e în jur,

          Cu iubirea şi credinţa

          Din sufletul lui cel bun.”

        Trebuie neîncetat să facem binele. Nu în forţele desfăşurate conform unor legi se arată puterea, ci în măsura arătării personale şi libere a bunătăţii. Pentru că binele este cel mai greu de făcut.

        „Când eşti bun, eşti şi smerit,

          Mândria ai ocolit,

           Slava cea deşartă nu-i,

           Când slujeşti doar Domnului.”

        Trebuie să iubim, să-L iubim pe Dumnezeu, să iubim aproapele şi pe cel în suferinţă. Numai iubirea, produs al eliberării de sub legile automatismului pătimaş, produce căldura continuă, fără spasme, liniştită. Doar iubirea în libertate ridică pe om la starea lui de persoană, mereu vie şi mereu nouă, deasupra obiectelor rigide, incapabile de mişcări libere sau mişcate fără voia lor. Prin iubire omul arată că este ridicat la simţirea şi înţelegerea lui Dumnezeu. Iubirea este nesfârşită pentru că este actualizarea indefinitului a două persoane în relaţia dintre ele.

        „Respiri cu drag iubirea

          Pe Dumnezeu având

          În inimă, lăuntric,

          În viaţa ta, oricând.”

        La părintele Chiril prioritatea absolută a versurilor sale este mesajul acesta creştin, axat pe dragoste, smerenie şi facerea binelui, acest mesaj, pe alocuri tulburător, transcede orice tehnică a scrisului şi orice construcţie stilistică.

        „Din adâncul inimii

          Astăzi mă smeresc,

          Dragostea Ţi-o dăruiesc

          Şi mă pocăiesc.”

        Iubirea care se naşte în om este împreunată şi cu o suferinţă, dat fiind că nu-l are niciodată în mod desăvârşit în sine pe cel iubit, este o suferinţă şi o bucurie în acelaşi timp. Acesta este paradoxul dragostei. Omul este făcut pentru iubire şi pentru comuniune sau pentru asemănare în iubire. Iar această comuniune în iubire dă omului o frumuseţe deosebită.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]