Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Gavril Moldovan: Jurnal auster (2019)

Atât i-ar trebui mierlei să n-asculte de glasul piţigăiat al soţiorului său. Că n-ar mai avea zile bune cu el. Că n-ar putea nici măcar să ajungă până la cuibuţul ei. Că pe drum, în zbor, i-ar fulgera penetul şi i-ar rupe ghearele cu ,,mânuţa’’ lui penală. Dar mierloiul de mine? Regret melancolia zilei de ieri, când asemenea unui viermişor în vizită la o furnicuţă, mă nutream mai mult din resursele cerului. Regret mersul meu de ieri, mai colorat, mai sprinţar, mai fugitiv. Doar din când în când mă opream să văd mai bine vreun pom înflorit, vreun melc rătăcit, vreo pasăre alergând, în rest numai grabă şi fugă. Fugeam oarecum de oamenii ce-i lăsasem în urmă, în fruntea poverilor lor, veşnic împovăraţi, veşnic supuşi îndoielii neclare. Nu prea e fericită şi bucuroasă întâlnirea cu omul. El aduce cu el fumul înnecăcios al putregaiului ce arde pe câmp. Omul trebuie evitat fiindcă strămoşii lui au făcut două războaie pustiitoare şi în prezent se pregătesc pentru cine ştie ce alte năzbâtii. Eu nu fac parte din rândul lor deoarece rândul lor nu este cel al oamenilor de rând, care toată ziua muncesc pentru a hrăni o societate bolnavă de cancer şi diabet. Alte resurse nu am decât cele ce le vedeţi asupra mea. Cândva eram mai bogat în resurse, dar cu timpul ele au tot scăzut şi m-am pomenit sărac cu duhul. Nici duhul blândeţei nu-mi mai dă târcoale de când duhnesc a iad. Ce mai tura-vura sunt aproape de adio. Nefericita mea îndemnizaţie nu-mi ajunge, nici norocul orbului nu-l am. De fapt sunt lipsit de mai multe dotări care ar putea face din mine procurorul pădurii. Licenţiat n-am fost deoarece cursurile râurilor şi cusururile nu m-au lăsat să-mi depun candidatura. Alb-albăstriu e trupul tău şi duhul ce-l însoţeşte face tumbe. Calci pe urmele de altădată şi transformi timpul în fapte. Mereu reiei lucrări făcute de tine şi de alţii. Mereu treci coama dealului şi tânjeşti după începuturi. Forma coamei dealului imită spinarea unui cal în galop, în timp ce tu galopezi spre margini. Lecturile din urmă au devenit nefolositoare, iar cele viitoare nu au cum să găsească calea spre tine numai în cazul în care filele cărţilor ar zbura silenţios prin preajma minusculului tău aşezământ. Atunci ai putea prinde cu mâna din zbor ascunsul unor enciclopedii, taina vreunui jurnal, ori melancolia vreunei antologii de poezii. Te-ai trezit noaptea şi n-ai mai ştiut cum să adormi, nu te-ai mai putut cufunda în dulcea vrajă a lui Morfeu şi ai început să cotrobăieşti prin manuscrise, prin fotografii vechi şi prin teancul de scrisori ce le păstrezi, primite de la prieteni. Te-ai cufundat în altă lume, ai dat prioritate viselor şi aducerilor aminte, care aduceri aminte devin, ca şi lectura, nefolositoare. La ce-ţi foloseşte ,,relecturarea’’ trecutului odată mort ? Un cadavru în descompunere, o himeră alterată de trecerea anilor. Eşti ca acea pasăre care doarme zburând, mănâncă zburând, face fel de fel de chestii în timpul zborului şi nu prea are plăcere să atingă pământul. Există asemenea fiinţe care mănâncă dormind, dar şi dorm mâncând. Aşa şi eu, mai degrabă mi-ar plăcea să nu ating pământul, să plutesc deasupra lui toate zilele şi nopţile ce le am în faţă. Chiar dacă aş putea trece în asemenea ipostaze, asemenea unui yoghin ce-şi struneşte fiinţa la maximum, tot aş simţi cum calc aerul lăsând în urmă urme ca şi pe pământ. Amintirea pământului ar fi prea puternică să n-o mai pot simţi, ocoli. Pământul ne-a dat acea însuşire de-a nu ne mai putea dezlipi de el. Purtăm prea încrestaţi în noi amintirea primilor germeni ai vieţii care au apărut pe fundul marilor ape, în nişte guri de aer hidroalcaline, termale şi nu mai putem a ne debarasa de acest ,,bagaj’’. De aceea suntem sortiţi să atingem pământul măcar din când în când. Atingerea pământului a însemnat pentru noi desprinderea de statutul de larvă şi înaintarea spre condiţia de om. De aici şi până la atingerea performanţei de ne-om n-a mai fost decât un pas. Astăzi e plin pământul de ne-oameni, de drogaţi, canceroşi, diabetici, terorişti, leproşi, nebuni de geniu şi genii nebune. Parcă şi vorbirea în spaţiul public se deteriorează când auzi pe o doamnă anunţând timpul probabil şi zicând : ,,Situaţia se îndreaptă dacă lucrurile nu se schimbă’’. Necesitatea de a fi, izvorâtă din chiar condiţia omului, se izbeşte de necesitatea de a nu fi şi din lupta de contrarii se ivesc elementele decadenţei tale. Cât de plăcut este să acopăr fiinţa mea cu un ram, sau măcar cu o frunză, câtă întristare adun şi consum când acest lucru nu-l pot realiza, cât de dureroasă este persistenţa pe chipul meu a unei vagi umbre de îndoială şi incertitudine care duce la instaurarea acelui surâs dătător de tristeţe cu care sunt obişnuit încă din naştere. Ce mă face pe mine plăcut câmpului este tocmai dorinţa mea de a fi al câmpului, al lanului de grâu în care mă fac seceră tăind holda ce o împart copiilor sub formă de pâine albă. Fiecărui copil, o mână de spice. Revenind pe colnic, un oarecare m-a întrebat cum a fost în pădure astăzi, iar eu i-am răspuns în sumeriană că limba pădurii nu e aceeaşi nici cu limba noastră, nici cu limba clopotului. Abia căderea frunzelor dacă anunţă o limbă moartă. I-am spus că păsărelele vuiau peste umerii mei, copacii îngenuncheau, scaieţii şi spinii din desişuri nu mă agăţau, nici agasau. Dacă aş fi mers de aici, numărând zece paşi, până la stejarul-gorunul acela, i-am spus, aş fi dat de Duhul Sfânt pitit sub scoarţa vreunui copac deşirat. Apoi i-am spus în greaca veche că nu metahirisesc cercetarea amănunţită care întotdeauna te duce la păcat, ci mă mulţumesc cu nenorocul meu tradiţional, întrebându-mă în chineză ce viitor voi mai avea eu aici după ce toţi copacii vor fi tăiaţi ? Un mare scriitor a spus că adevăratul respect nu se iveşte din inimă, ci din rânduielile simple şi din supunere. Cui să te supui pentru a fi respectat ? Eu numai în pădure pot fi respectat. Ca un imam aflat în austeritate şi ocultare străbat calea acestui rest de tufiş, care cândva era o capcană, şi o iau razna spre raza soarelui care mângâie orizontul privirii mele. În ce mă priveşte, eu întrezăresc numai arareori ceva la orizont. Orizontul meu se orientează spre Orient. ,,Bun pentru Orient’’ se scria pe diplomele de absolvire ale unor studenţi ai facultăţilor occidentale, care erau mai slabi la învăţătură. Pe diploma mea de absolvire a Facultăţii de filologie din Cluj-Napoca scrie : ,,Bun pentru Orient.’’ Sunt beat de poveri literare şi caut frunzelor căzânde un viitor mai bun. Mi-ai povestit cum ţapinarii nu ştiu nimic despre viitorul frunzelor, dar araba pe care tu o vorbeai nu se potrivea cu hărnicia ţapinei lor. Eu şi ţapinarii avem totuşi ceva în comun : dorul şi duca. Venind în oraş, mă întâlnesc, sau mai precis îi zăresc la orizont pe ,,cei trei poeţi care au speriat literatura’’ , cum sunt numiţi ei în urbe (M., Ş., şi D.) şi-i ocolesc. Nu-mi place alura lor prefăcută de mari şi importanţi poeţi şi gânditori. Dacă n-ar fi atâţia prea-făcuţi poeţi în Bistriţa, mai că ar fi mai bine din toate orizonturile de vedere. Dacă aş fi în cultura musulmană mi-ar fi frică de Azrail, căpetenia care pune capăt rătăcirilor omului pe pământ. Dar noi n-avem azraili. Aşa că rătăcirile mele îmi place să cred că n-au sfârşit. De obicei umblu pe toate coclaurile cu um carnet în mână şi un pix cu care notez despre toţi mugurii ce-şi saltă capul, despre petalele florilor abia născute în acest anotimp, despre toţi viitorii spini şi viitoarele spinări ale plantelor. A început să mi se facă dor de Maldoror. Nu l-am văzut demult. Cred că acum îşi întoarce prea multele lui picioare spre zenit, ori îşi întinde lungile-i mustăţi spre răsărit. De-o fi una, de-o fi alta mie-mi place să cred că el a luat o poziţie comodă în spaţiu şi a început să regrete plecarea mea. A început să cerceteze locul unde eu am stat, unde am visat şi unde spera să găsească îndoielile şi nefericirile mele culcate într-o rână. Azi am deschis poarta umbrelor, am dereticat prin memoria mea absorbită de întâmplările zilei şi am calculat grosimea şi consistenţa formelor absolutului ce duce la râu. Dacă te înarmezi de la început cu un coeficient de răbdare şi îndrăzneală, atunci toate le duci uşor, de la povară la sarcină. Mie-mi este foarte dor acum de uliţa copilăriei mele, când mi-o imaginam ca pe o dungă de noroi ce-mi ducea în spate trupul de copil grijuliu şi ascultător al părinţilor mei ţărani neaşezaţi încă în morminte. Ei urmau ca după plecarea mea să plece şi ei, în aşa fel încât la revenirea mea să nu-i mai găsesc dereticând prin curtea natală, ori îmblânzind vacile, ori boii. Aşa am aranjat noi încă de la naştere, căci naşterea prevede totul la începuturile ei miraculoase. Aşa că dau o raită prin satul meu natal să văd curţile şi acareturile celorlalţi locuitori, care mai sunt prezenţi în vânt şi ploi, să notez succesele ori insuccesele lor neverosimile. Şi am constatat că la vecinul mai apropiat ardea încă focul în sobă, deşi el era pe deal la împărţirea recoltei viitoare. La alt vecin mugea vaca-n grajd de necaz că pustietatea ajungea până la islea lor încă neabandonată. În mijlocul satului doi locuitori se luau după nişte nori prea jos mergători, care vuiau şi ştergeau creştetele copacilor albiţi de vreme. Nu m-am mai uitat în curtea fostei mele prietene cu care părinţii intenţionau să mă lege pe viaţă, căci n–am vrut să-mi stric gândurile şi aşa stricate de inestricabila formă a firii. La pompele funebre rurale, ruralitatea a depus cerere pentru a rămâne în absolut. Acolo am absolutizat totul, de la mâna stângă la cea dreaptă şi tot n-am aflat adevărul absolut. Adevărul îl ducea cu sine cohorta de vânturi ce se abăteau cu o regularitate ce depăşea hărnicia rândunelelor. Din întâmplare era primăvară şi rândunelele îşi amenajau cuibul lor din tină uscată pe sub streşini de case, pe sub grinzi de grajduri în care doar mentalitatea unora, cum că acestea pot sta deschise toată ziua, cu uşile date la perete, făcea ca zborul lor să nu se frângă de vreo tăcere prea mare. Ce trist este să analizezi pustietatea, absenţa, lipsa sufletelor plecate, zădărnicia clipei anoste şi duritatea ne-pasageră a prezentului orb. La ce mi-a folosit această incursiune prin miezul copilăriei mele ? Mai bine stam locului în păduri de fag, de stejar, ori pur şi simplu în păduri de lemn. Tu întoarce aripile mării / Lasă fruntea să călătorească / Foc aprinde din idei şi vreascuri / Pune-amnarul să-nsoţească-o iască. / Şi cum scriam am uitat totul / de viaţă, de trecută stea / luam întinderea profană / şi mă-ncingeam la brâu cu ea./Maldoror, din umbre mari purces/ Un paianjen care n-are preţ/ singura lui lance e candoarea/ care-l face săltăreţ ca marea/ când aburcă el de pe oriunde/ pare-o floare care trist surâde.                

Vino-n cu mine să vezi crinii cum cresc, structuralitatea, mi-a spus îngerul meu păzitor şi am ascultat de el, nebunul. Mulţimea culturală stă la umbră. Ostaşii păzeau un trup mort, iar paznicii erau în concediu. Lipsa sferei inaugura începutul odiseei liniei drepte.În linie dreaptă mergeam după larve.În linie dreaptă mergeam după soare.

 

USR-PLUS

Comentarii

07/05/19 17:25
corector

"Si sa-mi spui, draga mama, ce mai face puiul nostru, al de dibol, din Cociu"

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]