Gavril Moldovan, la Tipo Moldova

În seria Opera Omnia – Poezie contemporană a Editurii Tipo Moldova a apărut volumul „Poezii” semnat de Gavril Moldovan. Poezia pentru Moldovan este un remember al amintirilor care se prelungesc în vers: „Săream garduri în copilărie desculţ/ trecerea dincolo de ceea ce era permis/ nu era alunecoasă ca şerpii împletite/ pari înfipţi în spinarea îngăduitoare a pământului/ şi mai ales spinii protectori deasupra/ cununa de spini înnobilaţi de fruntea Mântuitorului”. Ca o pasăre spin, poezia este cea care poartă pe aripile sale mesajele „pun mâna la ochi şi mă mir/ de ce-ţi poate Dumnezeu/ şopti/ la ureche”, atunci când pare că este apocalipsa „pământul e un cadavru din care ies/ aburii proaspătului deces”. Condamnat la pieire – „Cuvântul să moară pe rug/ la sfârşitul vorbirii sau înainte de a începe” cuvântul reuşeşte să se salveze în poezie, cea care va rămâne peste timp ca un mesaj al vremurilor poetului. Atunci când generaţii de pomi „Necunoscându-şi părinţii/ dau drumul roadelor”, natura se dezlănţuie dându-i poetului posibilitatea de a creiona tainele acesteia în câteva „concepte în manuscris”.
Una dintre frumoasele poezii este dedicată pictoriţei, cea care „Umblă ziua prin rai/ opreşte rotaţia pământului să-şi poată lua penelul de pai/ pune un verde crud peste un răsărit al zilei/ la marginile clorofilei”. Dacă pictoriţa aşază lumea în nemurire prin picturile ei, la fel şi poetul dă eternitate oraşului natal: „Bistriţa poate fi un fel de bibliotecă/ cu pereţi/ file notariale/ scrise cu o cerneală epocală/ trecută prin gura poeţilor”.
Botezător al cuvintelor, poetul descătuşează lung, readucând în actualitate oameni şi locuri: „Iarba udă din secolul trecut/ oalele uitate adânc în pământ/ pline de grâul faraonilor/ mână săracă mult ai umblat/ prin secoli scormonind prin lăzi de gunoi”. Autobiografia poetului este una a parcursului spre lumină „amiezi aduse de poştaşi în plic/ în zare nu zăreşti nimic/ nici umbră, nici lumini, nici apă/ să poată viaţa undeva să-nceapă/…/ subsemnatul sunt prima generaţie încălţată/ Blaga era numele mamei de fată/ mă mândream cu acesta până când am văzut/ că sunt un poet aproape necunoscut/…/ prin Cluj mi-am mâncat tinereţea şi bursa/ cum spune poetul privind Carul Mare şi Ursa/…/ cred că există un Dumnezeu/ pitit în trupul meu/ căruia îi dau de mâncare/ apoi subzistă şi moare/ exact când scriu câte o poezie/ şi iarăşi învie/ în carnea mea vie”.
În poezia lui Gavril Moldovan „îngerii dorm singuri prin poiene”, iar poetul este cel care, dând slavă cuvântului, aduce pragurile cerului mai aproape de noi.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]