Gavril Moldovan, la Tipo Moldova

În seria Opera Omnia – Poezie contemporană a Editurii Tipo Moldova a apărut volumul „Poezii” semnat de Gavril Moldovan. Poezia pentru Moldovan este un remember al amintirilor care se prelungesc în vers: „Săream garduri în copilărie desculţ/ trecerea dincolo de ceea ce era permis/ nu era alunecoasă ca şerpii împletite/ pari înfipţi în spinarea îngăduitoare a pământului/ şi mai ales spinii protectori deasupra/ cununa de spini înnobilaţi de fruntea Mântuitorului”. Ca o pasăre spin, poezia este cea care poartă pe aripile sale mesajele „pun mâna la ochi şi mă mir/ de ce-ţi poate Dumnezeu/ şopti/ la ureche”, atunci când pare că este apocalipsa „pământul e un cadavru din care ies/ aburii proaspătului deces”. Condamnat la pieire – „Cuvântul să moară pe rug/ la sfârşitul vorbirii sau înainte de a începe” cuvântul reuşeşte să se salveze în poezie, cea care va rămâne peste timp ca un mesaj al vremurilor poetului. Atunci când generaţii de pomi „Necunoscându-şi părinţii/ dau drumul roadelor”, natura se dezlănţuie dându-i poetului posibilitatea de a creiona tainele acesteia în câteva „concepte în manuscris”.
Una dintre frumoasele poezii este dedicată pictoriţei, cea care „Umblă ziua prin rai/ opreşte rotaţia pământului să-şi poată lua penelul de pai/ pune un verde crud peste un răsărit al zilei/ la marginile clorofilei”. Dacă pictoriţa aşază lumea în nemurire prin picturile ei, la fel şi poetul dă eternitate oraşului natal: „Bistriţa poate fi un fel de bibliotecă/ cu pereţi/ file notariale/ scrise cu o cerneală epocală/ trecută prin gura poeţilor”.
Botezător al cuvintelor, poetul descătuşează lung, readucând în actualitate oameni şi locuri: „Iarba udă din secolul trecut/ oalele uitate adânc în pământ/ pline de grâul faraonilor/ mână săracă mult ai umblat/ prin secoli scormonind prin lăzi de gunoi”. Autobiografia poetului este una a parcursului spre lumină „amiezi aduse de poştaşi în plic/ în zare nu zăreşti nimic/ nici umbră, nici lumini, nici apă/ să poată viaţa undeva să-nceapă/…/ subsemnatul sunt prima generaţie încălţată/ Blaga era numele mamei de fată/ mă mândream cu acesta până când am văzut/ că sunt un poet aproape necunoscut/…/ prin Cluj mi-am mâncat tinereţea şi bursa/ cum spune poetul privind Carul Mare şi Ursa/…/ cred că există un Dumnezeu/ pitit în trupul meu/ căruia îi dau de mâncare/ apoi subzistă şi moare/ exact când scriu câte o poezie/ şi iarăşi învie/ în carnea mea vie”.
În poezia lui Gavril Moldovan „îngerii dorm singuri prin poiene”, iar poetul este cel care, dând slavă cuvântului, aduce pragurile cerului mai aproape de noi.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]