Gicu: (frate + părinte) la puterea a doua la aniversarea a 80 de ani

Ioan Sărăṭean

A făcut ochi la Suseni, sat de la poale de munte, într-o familie cu cinci frați, cu probleme multe și sub auspicii deloc favorabile. Evenimentul s-a produs în preajma loviturii năpraznice suportate de neamul nostru românesc, cea a sfârtecării teritoriului național, când antecesorii au fost nevoiṭi să trăiască și umilinṭa de a nu se putea opune acestei mari samavolnicii și nedreptăți. Au urmat cinci ani grei de ocupație străină, de război și opresiune în care situaṭia economică și socială în zonă s-a degradat continuu. Tata a fost concentrat și obligat să muncească zilnic ani în șir fără plată și fără asigurarea unor măsuri minime de protecṭia muncii ˮLa Zombor“, un concasor din Staṭia C.F.R., ce asigura piatra spartă destinată construcṭiei terasamentului căii ferate Sărăṭel - Deda. Activitatea de aici era coordonată de Zombor Janoș, tatăl notarului Zombor Coloman, unul dintre cei mai mari șovini, ce a fost adus și instalat în funcṭia de șef al administraṭiei comunei. Acesta a propus arestarea și trimiterea la moarte a părintelui protopop iconom stavrafor Pop Augustin și a altor patrioṭi pentru vina de a fi români, oameni cu dragoste de neam și ṭară. În ultima perioadă, tata cu sănătatea șubrezită de necazuri și anii grei de muncă, cu serioase probleme familiale de ordin material a decis să nu se mai prezinte la concentrare. Și-a amenajat un mic adăpost în grădină, unde se aciuia oricând era căutat de csenderi. De regulă se opreau la poartă, se interesau de situaṭia lui, proferau câteva ameninṭări, după care plecau. O vreme am fost tentat să-i consider chiar băieṭi de treabă, devreme ce nu îndrăzneau să cotroboie prin bătătură, în naivitatea mea, crezând că fac acest lucru din respect faṭă de lege și necesitatea asigurării inviolabilităṭii domiciliului. Ulterior, m-am convins că acestea erau ultimele probleme de care erau preocupaṭi, conduita lor fiind dictată în exclusivitate de teamă, de frică. Mama cu atâṭia cilezi de îngrijit și întreṭinut nu putea realiza nici ea mare lucru. Încheierea operațiunilor militare, departe de-a aduce reverimentul mult așteptat în plan economic și social, ne-a adus o nouă ocupație străină, cote obligatorii, alte noi și mari sacrificii, amplificate de anii de secetă, de penuria de alimente, medicamente și multitudinea de necazuri, care au urmat. Asupra familiei noastre s-a abătut o nouă pacoste: toṭi copiii ne-am îmbolnăvit de tuse convulsivă, care l-a răpus pe cel mai mic și neajutorat dintre noi. La începutul anului 1947, am mai primit o altă grea lovitură. Tatăl brigadierului silvic ne-a notificat că: ˮpădurea din Pârâul lui Ștremṭ nu ne mai aparṭine întrucât a fost cuprinsă în amenajamentele silvice și că în viitor nu mai avem ce căta acolo !“. La o asemenea veste, mă așteptam la o reacṭie necontrolată, dar tata precaut nu voia probabil să fie acuzat că se opune mersului vremurilor și cu zilele numărate, i-a răspuns spășit: ˮBine, măi Valer, n-am să mai cat !“. Respectiva pădure era principala noastră avere, pe care o cruṭa pentru a-și putea aduce câte o căruṭă de vreascuri pentru foc ori când avea de ars câte un cuptor de oale, fiind de meserie olar, pe care a deprins-o de la bunicul. În noile condiṭii, pentru a putea supravieṭui și întreṭine familia a fost nevoit să-și înstrăineze la preṭuri modice caii, căruṭa, uneltele agricole, harnașamentul, în speranṭa unei viitoare evoluṭii mai favorabile. La scurtă vreme, însă s-a stins din viaṭă la vârsta de nici 46 ani. Mama, rămasă văduvă cu patru copii, care de care mai pricăjiṭi și neajutoraṭi de crescut, fără surse permanente de venit, cu casa gata, gata să se prăbușească la o adiere mai puternică de vânt a făcut eforturi uriașe pentru a ne asigura existenṭa și a ne pregăti pentru necunoscutele și neprevăzutele evoluṭii ale vieṭii. Nu era vreme de hodină, nici de joacă chiar pentru noi cei mici. Fiecare trebuia să contribuim după puteri la treburile gospodăriei, să avem grijă de frații mai mici, de câțiva miei, să aducem un braț de lemne, un ulcior de apă, o cofă de slatină de la ˮȘtiubei“, să merem după un killo de țucăr, o glajă de oloi ori de naftă, după niște șfebele la boaldă, după câțiva bumbuți de durere de cap la potică. Așa am ajuns să cunoaștem aproape ca pe propria ogradă ocrotitorul satului - Tomnaticul -, confratele Heniului, de la poale de pe Valea Muntelui, Arșița și până hăt departe în Poiana Armencei, Sub Tomnatic și până spre vârf, în șlag, la zmeuriș, unde speram să-l întâlnim pe Moș Martin, despre care am aflat că dacă nu e deranjat și mai ales înfruntat putem să-l admirăm în voie. N-aveam sentimentul fricii. Ne-a îmbărbătat și isprava lui badea Andrei Vrâncean, un consătean foarte bun cunoscător al faunei cinegetice, care prin prezenṭă de spirit și curaj a reușit să scape nevătămat dintr-un atac deslănṭuit de un urs deranjat de prezenṭa umană, în timp ce S. P., ce se pretindea mare vânător și avea asupra lui arma de vânătoare, la declanșarea atacului a leșinat. La nouă ani, Gicu, cel mai mare dintre fraṭi, era socotit matur. Mama se sfătuia cu el, iar în încercarea de a ușura situația familială l-a tocmit slugă la Simion Puțura, nașul de cununie al părinṭilor, un sătean ceva mai avut, fără copii, bun crescător de animale, apicultor și vânător pasionat, care i-a promis că o să-l trateze și recompenseze după cuviinṭă. Anterior, mai lucrase în același post la Iacob Tănase, unul dintre cei trei învăṭători din sat, om de treabă, dar mare prieten cu elixirul lui Bacchus. La sfârșit de an, însă, a constatat că s-a ales cu multe laude, aprecieri și promisiuni. Simbria lui a constat dintr-un gubuț și o pereche de opincuțe, primite pe la Sâncetru, se uzase demult, așa că era tăt la fel de ˮbogat“ ca anul trecut și cum fusese din tătdeauna. Cum laudele, aprecierile, promisiunile nu țineau nici de cald, nici de foame, a decis să-l lase să-și vadă singur de gospodărie. Așa se face că de la vârsta de 12 ani și câteva luni s-a angajat la fosta fabrică de cherestea. Încadrarea s-a efectuat pe răspunderea și cu aprobarea fostului director Deutsch, deși potrivit Codului Muncii, intrat în vigoare în 1950, anul angajării, minorii nu puteau fi încadraṭi în muncă decât la împlinirea vârstei de 16 ani !. Au convenit, totuși, ca o perioadă la eventuale controale pentru a nu avea neplăceri, Gicu să se facă nevăzut printre stivele de cherestea din platz. După finalizarea învăṭământului gimnazial, a fost ajutat să urmeze Școala profesională de industrializarea lemnului de la Sighetu Marmaṭiei, apoi Școala de maiștri de la Curtea de Argeș, unde și-a impresionat colegii și profesorii prin ambiṭie, seriozitate și mai ales prin calitatea lucrărilor și proiectelor efectuate. A devenit astfel vreme de 43 de ani unul dintre angajaṭii de bază ai unităṭii, cu atribuṭii și responsabilităṭi în urmărirea și realizarea unuia dintre cei mai importanṭi indicatori economici ai oricărui agent economic, cel al producṭiei marfă vândute și încasate. În acest scop, prelua sau coordona preluarea cherestelei de foioase proaspăt scoasă din aburitoare. Apoi, împreună cu colegii o sorta pe tipodimensiuni, clase de calitate după criteriile prevăzute de STAS și categorii de beneficiari respectiv pentru devize liber convertibile, barter ṭări socialiste și beneficiari interni, după care era expusă spre uscare prin aeraj natural. Se valorifica totul inclusiv rumegușul, tocătura și deșeurile din lemn, care erau colectate într-un buncăr de mare capacitate fiind destinate producṭiei de PAL de la fostul C.P.L. Cunoștea în orice moment situaṭia exactă a stocurilor și destinaṭia lor, beneficiarii, iar acest lucru ușura operaṭiunile de livrare și scutea unitatea de plata de locaṭii C.F.R. pentru imobilizări de vagoane, de eventuale litigii și alte consecinṭe negative. Activitatea sa a fost benefică nu numai pentru fabrică și colegi, dar după pierderea fiinṭei celei mai adorabile, devotate, iubite respectate, care ne-a dat viaṭă și ne-a călăuzit pașii în debutul existenṭei noastre - mama -, răpusă de cancer, boala secolului, la vârsta de numai 42 ani, s-a dovedit a fi salvatoare și pentru noi, fraṭii săi mai mici. L-a primit și angajat la vârsta de numai 13 ani și câteva luni și pe Nicolae, un alt frate, cu o evoluṭie similară, care a muncit în calitate de maistru în depozitul de bușteni peste 40 de ani. De asemenea, pe perioada vacanṭelor, ne-a ajutat și pe ceilalṭi fraṭi încă din ciclul gimnazial să muncim și să ne facem rost de câṭiva bănuṭi necesari pentru manuale, rechizite și de ce mai aveam nevoie pentru școală. După decesul ambilor părinṭi, Gicu s-a zbătut și a făcut tot ce a depins de el să rămânem împreună, chiar dacă uneori a fost nevoit să se lupte cu birocraṭia, indiferenṭa, superficialitatea și lipsa de răspundere a autorităṭilor, ce i-au fost și ne-au mai mereu potrivnice. Fostul secretar de la sfat, un învăṭător cu experienṭă zero în administraṭie, cu pretenṭii de mare educator, dar care n-a fost în stare să-și educe propriul fiu exmatriculat de la horticolă pentru abateri disciplinare grave, ne-a purtat aproape o vară întreagă pentru o amărâtă de hârtie prin care trebuia să-l desemneze pe Gicu drept tutore al fraṭilor mai mici pentru a ne putea reprezenta în relaṭiile cu autorităṭile, cu școala, pentru a putea beneficia de alocaṭia de stat de zece lei/lună, ce ni se acorda o dată la trei luni etc. N-au uitat, însă să ne impună la cote de carne chiar și pentru terenul ce l-au preluat și trecut în patrimoniul silvic. De asemenea, în perioarda 5 decembrie 1959 - 27 ianuarie 1961, Gicu a fost încorporat și a efectuat stagiul militar într-un detașament de muncă din cadrul Direcṭiei Generale a Serviciului Muncii la Combinatul Siderurgic de la Călan, deși orice slujbaș de la Sfat de la Prund ori de la Comisariatul militar Bistriṭa știau/trebuiau să știe că în calitate de întreṭinător de familie al fraṭilor mai mici era scutit de efectuarea serviciului militar. Personal, n-a fost afectat prea tare de această nedreptate întrucât încă din adolescenṭă s-a dovedit a fi un mare admirator al uniformei și activităṭii militare, probabil și datorită faptului că ˮÎn Ṭara Cătanelor Negre, cel care nu facea cătunie era considerat că nu-i bărbat“. Toṭi din familie au îndrăgit uniforma militară. Tata a fost lăsat la vatră cu gradul de sergent major, fratele Nicolae a venit și el de la Craiova, unde și-a satisfăcut serviciul militar obligatoriu, cu gradul de sergent, Gicu a făcut parte din corpul gradaṭilor. Excepṭie am făcut doar eu, întrucât după ce într-o zi de toamnă târzie, pe o vreme câinioasă, am asistat la câteva crâmpeie dintr-o aplicaṭie, aflată în curs de derulare pe raza satului, cu bucătărie de campanie și piese de artilerie, ce urmau a fi cărate de militari prin glod pentru a fi folosite la trageri de noapte tocmai în Dagidul, mi-a pierit subit dragostea de cătănie. Conștient de răspunderea ce o avea atât acasă cât și la fabrică a excelat întotdeauna la capitolul ordine, disciplină, exigenṭă, folosea un vocabular scurt, concis, precis, aproape cazon. De multe ori ne înṭelegeam și după limbajul corporal. Doar prâslea familiei, Vasilică, făcea câteodată notă disonantă, în sensul că uita de lecṭiile de a doua zi și atunci îl atenṭiona printr-o întrebare din care răzbea supărarea: ˮȘefule, azi nu învăṭăm ?“. Activitatea sa ar putea fi transpusă și într-o formulă matematică astfel: Gicu = (frate + părinte)². Câtă vreme în zonă pentru comensurarea vredniciei este uzitat un etalon potrivit căruia ˮdacă ai crescut un copil, ai construit o casă și ai plantat un pom ești considerat om vrednic“ și având în vedere faptul că Gicu a crescut, educat și ajutat să ajungă la casele lor pe frații lui și pe cei trei copii ai săi; a construit/reconstruit de vreo trei ori casa părintească și a plantat nu unul, ci mai mulți pomi, nu greșim dacă îl considerăm frate+părinte la patrat. În demersul său, a fost susṭinut de devotata sa soṭie, Maria, care a achiesat încă din primele clipe la situaṭia și cutumele casei. Mai mult, în unele perioade a contribuit substanṭial la bugetul comun prin veniturile realizate din producṭia de artizanat, în special de covoare cu motive populare în care și-a câștigat o reputaṭie recunoscută și binemeritată. În același timp, a demonstrat nu odată marea sa bunătate și omenie. N-am uitat actul său salvator al fratelui mai mic, care la un moment dat s-a îmbolnăvit, pe care l-a transportat cu săniuṭa, singurul mijloc avut la dispoziṭie și l-a internat la spital. E și motivul pentru care la importantul eveniment aniversar prilejuit de împlinirea de către Gicu a frumoasei vârste de optzeci de ani am însăilat aceste câteva cuvinte, ce se vreau a se constitui într-un însemn de gratitudine pentru numeroșii ani de strădanii, eforturi, sacrificii, dăruire și altruism. Atât lui cât și vrednicei sale soṭii le dorim să le dea Dumnezeu sănătate și putere să răzbească în lupta cu suferinṭele și încercările vieṭii și mulṭi, mulṭi și fericiṭi ani !

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]