HAI SĂ DĂM MÂNĂ CU MÂNĂ

Aşa cum se întâmplă cu evenimentele mai mici, dar cu o forţă de trăire aparte, faţă de cele grandioase şi spectaculoase în formă şi mai sărace sau obişnuite în conţinut, Unirea de la 24 Ianuarie are o încărcătură aparte, revoluţionară, culturală, de înaripare a spiritului românesc, de joc, de cânt, de bucurie rară, poate şi pentru că venea la atâta distanţă, poate şi pentru că era atât de aşteptată. Unirea lui Cuza şi întreaga atmosferă premergătoare adevăratei sărbători au fost transpuse în opere literare, muzicale şi plastice. Cadrul istoric a constituit sursă de inspiraţie pentru creatorii vremii.
Însuşi Alexandru Ioan Cuza a studiat la Paris, unde şi-a luat bacalaureatul în litere, iar la întoarcerea în ţară s-a înrolat în armată. Apropierea de scriitorii vremii este justificată, dintre aceştia un loc de seamă îl are Vasile Alecsandri, prieten din şcoală al domnitorului. La rugămintea domnitorului Cuza, Alecsandri scrie „Hora Unirii”, devenită imn al idealurilor vremii. Iar la un an de la Unire, domnitorul înfiinţează Universitatea ce-i poartă numele. Nu altceva, pe lângă atâtea reforme pe care le iniţiază şi de care se ocupă în linişte istoricii adevăraţi, dacă mai există... Făcând parte din epoci diferite, „Hora Unirii” şi „Deşteaptă-te, române” sunt texte ce se supun unei analize paralele. În prima domină ideea romantică de înfrăţire, în a doua imperativul ridicării la luptă, aceasta şi pentru că distanţa dintre „hai să dăm mână cu mână” şi „deşteaptă-te, române” este una de atitudine, prezentă în orice evoluţie, de la naştere până la stingere. Azi, dacă s-ar ivi prilejul unui nou imn, ce-ar mai urma?!...
„Cei cu inima română” devine „cei cu inima europeană”, din Uniune, nu din Unire, chiar dacă Alexandru Ioan Cuza a fost îngropat la Heidelberg, în Germania. Pentru cei ce-au fost la mormântul lui, pentru cei ce-au absolvit Universitatea lui..., Cuza rămâne un nume drag.
Fiind vorba despre un imn, „Hora Unirii” avea nevoie de o melodie. Aceasta a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher ( „flechten”, în germană, înseamnă „a împleti”), împletitorul, de nuiele, de cuvinte, dar şi de note muzicale. Prieten cu Alecsandri, Flechtenmacher era fiul unui sas din Braşov, care studia la Iaşi, bucurându-se de încrederea domnitorului Scarlat Callimachi. Melodia, atât de cunoscută, de îndrăgită şi de murmurată, a fost compusă într-o singură zi, de către cel care avea să devină, mai târziu, primul director, la înfiinţare, al Conservatorului din Bucureşti – Alexandru Flechtenmacher.
Unde sunt acele vremuri? De ce istoria se repetă numai la rău şi nu şi la bine? Suntem liberi de 24 Ianuarie şi atât. Elevii, în loc să meargă la şcoală, să se bucure de Sărbătoare, împreună cu profesorii, colegii, să cânte, să danseze, să înveţe ritmul/ritmurile „Horei Unirii”, să asculte poveşti despre Unire, se bucură de o „mini-vacanţă”, pentru că ... „vacanţele mini şi dese, cheia marilor succese”.
Iar 24 Ianuarie este iar loc ( şi timp ) de politicieni. Bine că nu mai e vreo campanie şi că la început de an nu prea sunt alegeri, pentru ca măcar această Unire să rămână frumoasă.