Icoane sparte

-Iată,tristeţe mică şi mare bucurie a nopţilor pe care le luminezi cu veghea ochilor tăi strălucitori şi umezi,că întrebările tale n-au rămas fără răspuns şi nici suferinţa ta fără mângâiere!Dorinţa mea este să te ştiu mereu aşa,neschimbată.Chipul pe care îl descrii există,dar nu-ţi face din el un idol.Caută,mai curând,să nu păgubeşti nopţile,care te răpesc fără voinţa ta,aşa cum bine crezi,de frumuseţea curată a întregii tale fiinţe.

Când te părăsesc prietenii,în care-ţi puseseşi atâtea speranţe,e timpul să-ţi răspunzi singură la întrebarea pe care,’ca un sunet de icoană spartă’,o trimiţi în eter.Da,toată viaţa,acele veşminte furate din palate încă nezidite,se vor învechi odată cu primul amurg senin şi vei petrece,ca luna,ziua de naştere a speranţei ‘într-un apartament cu chirie şi cu un tată beţiv’.

Tu eşti acea speranţă şi,totodată,împlinirea ei.Aminteşte-ţi că Luceafărul a murit…A murit şi Cătălin şi Cătălina…Ai rămas tu şi frumuseţea nepieritoare a nopţilor care te răpesc împotriva voinţei tale.

Dumnezeu,eu şi alţii,care am vrea să schimbăm răceala analfabetă a Lunii cu rigoarea fierbinte a misterioasei tale răpiri nocturne,te iubim şi aşteptăm să ne mai trimiţi ‘icoane sparte’ ca,astfel,să-ţi putem trimite îndărăt alte icoane de spart şi Luceafărul Nepieritor al Speranţei în Isus Cristos de ziua ta,într-un Paradis fără chirie şi cu un Tată care se va lăsa mereu îmbătat de frumuseţea purităţii tale sufleteşti.

Acciză

Mi-am pus bricheta amanet

Pentru un vis,pentru-o ţigară.

Mi-e frig şi mă grăbesc încet

La un banchet de viaţ-amară.

Zei tăcuţi

Despre ce-ar putea poeţii să mai scrie oare mâine?

Ce cântări se vor mai naşte,prematur,pe paie ude?

Cine-ar mai putea să-ndure disperarea ca un câine

Între patru ziduri strâmte sau mai cine ştie unde?

Nu vor mai iubi poeţii,aş putea să-ţi jur,femeie,

Ci se vor tăia în carne,în ritualuri descompuse,

Pentru zei tăcuţi şi,sigur,nimeni n-o să vă mai deie

Un cuvânt să-l înţelegeţi dintre toate cele spuse.

Se vor naşte prunci cu barbă,obosiţi,şi umbre hâde

Vor străbate cerul nopţii când răsare,amputată,

Luna,veşnic invocată,târfa târfelor rotunde

Ce mi-a pus în ochi otrava nurilor aprinşi de fată!

Mâine o să-ţi cer iertare şi,flămând de mângâiere,

Rătăcind printre migrene,n-o să am nici bani de pâine.

Zeu tăcut,cu ochii umezi,cu angoase prin unghere,

Despre ce-ar putea poeţii să mai scrie,oare,mâine?

Gânduri care tac

E trist şi-acum,şi,când mi-e dor,

Acelaşi plânset atârnat de uşi,

Acelaşi sunet jalnic de zăvor

Şi bocetul pe vatra celor duşi.

Îl văd pe tata şchiopătând aşa,

Târându-şi stângul şi vorbind greoi:

“Când se-mplinise vremea să mă dea…

Intrase România în război.

La carte nu eram prea strălucit.

M-au dat de slugă la un sas în sat.

Nu mi-a plăcut,şi-n toamnă am fugit.

Ei,dragă Ioane,cât am mai umblat...!”

Nu-l ascultam,şi nici acum n-ascult

Decât acele gânduri care tac,

Acei strigoi metalici de demult

Ai porţilor cu scâncet din cerdac.

Şi tata,aplecat peste rindea,

A amuţit,trăgând după picior

Surcele din trecut pe fruntea mea,

Cu-acelaşi sunet jalnic de zăvor.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5