I.L.Caragiale – 106 ani

Nu, n-am greşit. Desigur, ziua de naştere a lui Caragiale este 30 ianuarie, aşadar, 159 de ani de la venirea sa pe lume, în Haimanale, satul de lângă Ploieşti.

Ce e însă cu acest 106 ? Înseamnă atâţia ani de când – în 1904 – la vârsta de 52 de ani a părăsit definitiv Bucureştiul, autoexilându-se la Berlin (asta, bineînţeles, graţie moştenirii lăsate de răposata şi bogata sa mătuşă, Momuloaia).

De ce am optat pentru această „aniversare”? Vine de la o iritare provocată de un slogan pe un canal tv. din ultimele zile ale lui 2010: „Fii mândru că eşti bucureştean!” Şi aşa, de-aiurea, mi-am amintit de Caragiale, de faptul că atunci părăsise „micul Paris” cu o silă pe care doar o bănuim, căci nu a mărturisit nicicând care a fost motivul. Oricum, nu a fost mândru că era bucureştean. Atitudinea sa civică, articolele critice, nu o dată sarcastice, privind societatea românească de la finele secolului 19, în speţă cloaca socio-morală, culturală şi politică a Capitalei, persiflarea fină din momentele şi schiţele sale i-au provocat treptat o drojdie de repulsie de aşa natură, încât fabuloasa moştenire l-a determinat să-şi ia aluatul şi să plece, lăsând copaia goală.

Zeci de ani după trecerea lui în lumea umbrelor s-au tot mestecat, în ziare, în cărţi, cauzele pentru care a părăsit definitiv regatul României. Ar fi vrut să se stabilească undeva în Transilvania, îi plăceau ardelenii (chiar dacă făcuse o spumoasă băşcălie cu personajul său Marius Chicoş Rostogan), avea o seamă de prieteni în acest areal. Se gândea la Braşov, Sibiu, Bistriţa, Cluj. Or, în anii aceia, instituţiile culturale din această provincie nu corespundeau, totuşi, exigenţelor , gusturilor sale elevate. Poate a renunţat la a se stabili în Transilvania şi pentru că nu accepta fenomenul brutal al maghiarizării românilor.

Caragiale fusese un mare iubitor de muzică cultă, un adevărat meloman, or, Berlinul îl putea îndestula în această privinţă, cu Offenbach, Mozart, Haydn, dar mai ales Beethoven, pe care-l numea, cu familiaritate şi respect, „babacul” ori „boierul”.

Ceea ce nu înseamnă că firele intime ce-l lega de pământul natal, românesc, ar fi fost rupte. Inegalabilul său exeget - Şerban Cioculescu - avea să remarce: „Prin prieteniile româneşti, întreţinute cu atâta statornicie, prin curiozitatea sa faţă de mersul evenimentelor, prin atitudinea lui civică şi patriotică /…/ s-a dovedit nedespărţit de realităţile noastre româneşti.”

Nu e greu de presupus ce reacţie ar fi avut Caragiale la îndemnul preşedintelui de azi al României, către concetăţeni, de a-şi părăsi ţara.