Încercări asumate

David Dorian

Gheorghe Mizgan se descoperă cititorilor, prin noul său volum de versuri ”Piramida tăcerii”, Editura Nico, 2016, ca un poet întârziat în construcţii romantice recuperatoare. Bardul e sedus de sentimente şi idei înălţătoare ce stau la baza eşafodajului poeziei dintotdeauna, în care muzicalitatea conferită prin construcţia elaborată, cum ar fi sonetul, aglutinează imagini într-un barochism redundant. Nu poate fi contestată abilitatea versificaţiei, urmărirea obstinată a perfecţiunii formei dăunând uneori limpezimii construcţiei. Poezia cu rimă, catrenele epigramistice, moralizatoare, dezvăluie o viziune ludică asupra existenţei. Iubita are “ochi de spiriduşă”, peisajele prin care poetul îşi poartă chipul strălucitor este unul preponderent grandios: mări neliniştite sau bolţi cereşti misterioase în faţa cărora poetul se simte “sclav viu al unei forţe magistrale”.
Spirit iscoditor, dobândit prin formaţie ştiinţifică, Mizgan priveşte lumea prin lentilele potrivite savant de un Galileu, o explică prin intermediul legilor fizice, cum bunăoară legea atracţiei universale, sugerată anecdotic de căderea plină de revelaţii a mărului în creştetul lui Newton. Căderea, efect al acestei legi, semnifică alteori trecerea inexorabilă a timpului, conceptul care i s-ar opune, urcarea, aflându-se doar la îndemâna poeţilor: “În drum, pe rând cădem din geana vieţii,/ Secundele se odihnesc în ani;/ Pe scara care urcă doar poeţii,/ Lumina-i ca polenul din castani“. (Dilema gravitaţiei).
Unele “explicaţii logice” risipesc misterul, acea calitate a poeziei de a “nenumi“ lucrurile. Hiperluciditatea poetului, privirea obiectivă, disecţia cu bisturiul, aglomerarea adjectivală în a da strălucire peisajelor interioare, apasă versurile sub încărcătură prolixă. Suflet căutător, poetul trăieşte o perpetuă stare de fascinaţie în faţa locurilor comune, socotindu-le experienţe revelatoare în demersul său creator.
Sub impresia unor lecturi din poeţi contemporani, Gheorghe Mizgan izbuteşte a parodia versuri în imagini nelipsite de dinamism şi culoare, ca cele inspirate de poemul lui Ioan Pintea “călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei”: “Peste Piatra Fântânele/ Tăvălugul umbrei zace/ Când în turnul cu zăbrele/ Doarme Dracula în pace.// Pintenindu-se pe-o cracă/ În sutana lui zburlită,/ Corbu’-aşteaptă ca să treacă/ Grupul negru, de elită.// Maicile, parcă zburând,/ Prinse-n slalom ca în salbe,/ Vin, pe schiuri, lunecând-/ Pete negre-n valuri albe“ (Umbra lui Dracula). Una din virtuţile poeziei lui Mizgan este cea de piesagist; viziuni picturale, explorări cromatice prin anotimpuri sau dincolo de ele, la adâncimile incalculabile ale Cosmosului, vădesc preocupări de artist al penelului: “Din haosul imens, de nepătruns/ O licărire albă-ncet mijeşte/ Prin coaja de-ntuneric îndeajuns/ S-atingă coarda gândului ce creşte.// Printr-un cuvânt al vremii de-nceput/ Lărgindu-se în unde spaţiale/ Se-ntrezărea divinul tot mai mult/ În tot mai mari acorduri abisale. “ (Geneză)
Specie lirică minoră, poezia umoristică de tipul epigramei influenţează construcţia actualelor poeme cu rimă. Autorul are în antecedente volume de epigrame, dar şi de poezie a esenţelor, de inspiraţie orientală, haiku şi senryu, unde reguli de formă şi conţinut pot limita imaginaţia. Nu este cazul la Gheorghe Mizgan, mai cu seamă în volumul de faţă, al cărui conţinut e disipat în căutări şi abordări lirice din cele mai diverse, în care se simt modelele clasice. Sedus de ele, poetul nu mai urmăreşte discursul original, ci asimilarea unor modele patentate. Sonetul de dragoste e unul din aceste seducţii: “Distinsă doamnă, cu umerii goi,/ Ai păru-n valuri imitând cascade,/ Ochi negri, migdalaţi, ca de strigoi/ Adăpostiţi în umbre de arcade.// Privirea ta, pierdută-i în ocean,/ Cu firul suspendat pentru tramvaie,/ Pe care circulă din an în an,/ În noaptea albă cu o cucuvaie.“ (Distinsă doamnă)
“Piramida tăcerii“ este doar una din multiplele feţe poetice ale lui Gheorghe Mizgan. De data aceasta, autorul încearcă să-şi dovedească abilităţile de a construi poeme cu rimă, poeme cu formă fixă. Aceste “cântece” izbutesc, măcar pe alocuri, să amintească de marile “concerte”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]