ING. TRAIAN DRAGOȘ (1883 1962), PROMOTOR AL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI TEHNIC SUPERIOR DIN CLUJ NAPOCA

Avem în față structura Extensiei Universitare Bistrița a Universității Tehnice din Cluj‑Napoca, pe domeniile Inginerie Industrială, Inginerie și Management, Mecatronică și Robotică, grupate în a) Facultatea de Construcții de Mașini, și Științe Inginerești Aplicate, constituind b) Facultatea de Inginerie Electrică. Specializările corespunzătoare sunt: Mașini‑Unelte și Sisteme de Producție, Inginerie Economică Industrială și Robotică – a); Inginerie Medicală – b). Sediul din Bistrița al Extensiei Universitare este pe Str. Albert Berger, Nr. 4.

Puțini știu însă că, dacă scrutăm trecutul, vom găsi din Ținutul Năsăudului și al Bistriței pe promotorul învățământului tehnic din Cluj‑Napoca, l‑am numit pe Ing. Traian Dragoș (1883‑1962), dar nu numai pe el, ci și pe alți tineri colaboratori ai săi de pe meleagurile noastre, precum Ing. Doroftei Șulariu, Prof. Olimpiu Barna, Ing. Leonida Barna, Ing. Vasile Șuteu, poate și Ing. Mihail Strugariu.

Astfel, se justifică și din acest punct de vedere, pe lângă cel al dezvoltării tehnico‑industriale impetuoase a municipiului, ființarea la Bistrița a Extensiei Universitare, ca o recunoaștere a meritelor celor amintiți și pe tărâmul științelor aplicate, practice și exacte, căci în domeniul cultural‑istoric și spiritual ținutul nostru excelează și este bine cunoscut.

Ing. Traian Dragoș s‑a născut la 10 iunie 1883, în Bistrița, într‑o distinsă familie de intelectuali (tatăl său a fost preot). Aici parcurge, în românește, treapta primară a instrucției școlare, după care urmează Gimnaziul evanghelic‑luteran (1895‑1903), sub directoratul lui Georg Fischer (1882‑1914), în clădirea cu trei niveluri de pe locul actualei statui a lui Andrei Mureșanu. Dintre profesorii săi se remarcă dascălii deja afirmați și cunoscuți în toată Transilvania: arhivistul Dr. Albert Berger (matematică, fizică), Dr. Thomas Frühm (lb. germană, geografie, istorie), Dr. Albert Csallner (lb. latină, filozofie), Dr. Gustav O. Kisch (preot, filologie și istorie săsească), Michael Salzer (gimnastică) și alții. Este renumitul gimnaziu german din Bistrița, în care au învățat și mulți alți români de marcă, daca ar fi să‑i amintim pe Ștefan Micle (1820‑1879), care termină clasa a VII‑a aici (1837/38); Miron Cristea (1868‑1939), gimnaziul inferior (1879‑1883); Al. Vaida‑Voevod (1872‑1950), gimnaziul inferior (1883‑1887); Gavril Todică (1877‑1946), cls. a IV‑a (1893/94); Leo Bohățel (1884‑1956), în întregime (1896‑1904); Enea Grapini (1893‑1980), gimnaziul inferior (1903‑1907); Liviu Rusu (1901‑1985), integral (1912‑1920) etc. Și lui Liviu Rebreanu îi plăcea să spună că a urmat acest liceu (1897‑1900), poate dintr‑o ambiție: „școlile germane din Transilvania se bucurau de o vază deosebită, profesorimea avea pregătirea din Germania și, oricum, reprezenta o cultură de talie mondială”. Noua clădire, azi Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, va fi fost inaugurată la 7 noiembrie 1911.

Traian Dragoș își formase pe băncile gimnaziale o vastă cultură; era cunoscător al mai multor limbi străine (germană, franceză, italiană, maghiară), iar în limbile clasice, latina și elina, scrisese chiar poezii, adunate într‑o plachetă intitulată Muze, pe poeții antici știindu‑i din lucrările lor originale. Și‑a ales ca model de viață și activitate crezul desprins din opera lui Johann W. Goethe: „Transformându‑ți meseria în pasiune, nu vei simți oboseala; satisfacția muncii te va reconforta, lansându‑te pe orbita secretului tinereții fără bătrânețe”. Și, cum vom vedea, se va ține de această convingere.

În perioada 1903‑1908 va urma și absolvi Școala Politehnică din Budapesta, Facultatea de Mecanică, devenind inginer „Magna cum Laude”. După căsătoria cu Eugenia Mănăștureanu (verișoară cu Liviu Rebreanu, care nu poate fi decât fiica Florei, sora mai mică a mamei sale, Ludovica), va lucra aici la Firma „Frații Liptak & Co”, apoi ajunge inginer‑șef al unei secții de producție a Uzinelor „Skoda” (Cehia), unde dă dovadă de o excepțională imaginație inventivă, materializată în brevete, de la armament la produse de uz casnic, în condițiile izbucnirii Primei Conflagrații Mondiale și ale purtării handicapului de pierdere a auzului.

Cu toate că la Uzinele „Skoda” se bucura „de o mare încredere și i se contura un viitor strălucit”, Ing. Traian Dragoș va răspunde chemării comandamentelor timpului, de a‑și aduce contribuția la prosperarea României Mari, înfăptuită la 1 Decembrie 1918. Este numit director al Atelierelor C.F.R. din Cluj, aflate în subordinea Resortului de Comunicații și Alimentație al Consiliului Dirigent (resort condus de Dr. Romul Boilă; secretar general la Comunicații și director al Centralei C.F.R. Cluj – Ing. Leo Bohățel), în răstimpul ființării lui provizorii (2 decembrie 1918‑10 aprilie 1920). La data Unirii Transilvaniei cu România, Atelierele C.F.R. reparau vagoane și locomotive de tot felul, dar înzestrarea tehnică și capacitatea de producție erau mult rămase în urmă față de traficul mereu crescând de persoane și mărfuri. Atunci, Administrația C.F.R. a inițiat acțiuni de refacere, reutilare, dezvoltare și modernizare ale acestor ateliere. Ing. Traian Dragoș și‑a asumat astfel sarcina de a crea o unitate model; halele, podurile rulante, transbordoarele și alte agregate au fost concepute de el personal; a realizat podul rulant de 120 t cu cărucior autoridicător, la podurile rulante existente generalizând invenția sa din anul 1912, anume frânele cu bandă în sistem „D” (Dragoș).

Deopotrivă l‑a preocupat gândul de a forma cadre tehnice bine pregătite, atât de necesare dezvoltării industrial‑economice a Transilvaniei și nu numai, de la ucenici și maiștri la conductori tehnici și ingineri. La 5 aprilie 1919 se și înființează Școala  de conductori tehnici (1919‑1930), cu profil electromecanic și o durată de școlarizare de 4 ani, pusă sub oblăduirea Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor, factorii de decizie fiind reprezentanții Resortului omonim din Consiliul Dirigent: șef de resort – Dr. Valeriu Braniște, director general al Învățământului Secundar – Prof. Gavril Precup și director general al Regionalei Cluj de Învățământ – Dr. Valeriu Seni. În calitatea pe care o avea și ca membru al Comisiei școlare, constituită în acest scop, Ing. Traian Dragoș și‑a adus un prețios aport la stabilirea planului de învățământ, regulamentului de funcționare și a programelor analitice, după modelul Ingineur‑Schule Mittweida din Germania, de cunoscută tradiție în Europa. A fost condusă, ca directori, de inginerii Kürtős János (1920‑1924), Mihail Strugariu (1924‑1925), Gheorghe Mihăilescu (1925‑1928) și Traian Dragoș (1928‑1946), ajutați de un corp profesoral de excepție. În paralel, la 19 octombrie 1920 se deschide și Școala de conductori de lucrări publice (1920‑1930), pe seama Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, în specialitățile Căi de comunicații și Construcții civile, cu durata studiilor de 3 ani, condusă de Ing. Eugen Tilea, directorul Serviciului de Lucrări Publice al Ardealului.

Pe baza Decretului Regal Nr. 3239/11 septembrie 1930, cele două școli tehnice fuzionează sub titlul Școala de conductori din Cluj, în subordinea Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, ca director fiind numit Ing. Traian Dragoș, al Școlii de conductori tehnici. Durata de școlarizare era de 3 ani și primea absolvenți de liceu cu Bacalaureat; activitatea școlară consta din examene semestriale, anuale, proiecte, practică, încheindu‑se cu Examenul de Diplomă. Începând cu anul 1935, absolvenții erau admiși în Corpul Tehnic în urma unor examene și concursuri publice anuale. Cele două secții independente, de electromecanică și de lucrări publice, înglobate în Școala de conductori, care a funcționat până în anul 1936, pot constitui treapta incipientă a Institutului Politehnic din Cluj.

Din acel an, această școală se destramă: Secția de electromecanică se va transforma în Școala de subingineri electromecanici (1937‑1948), condusă de același Ing. Traian Dragoș, până la pensionarea sa (1 februarie 1946), fiind urmat de Ing. Alexandru Domșa, diplomat al Școlii Politehnice din Viena (1932), funcție deținută până la 1 ianuarie 1949; Secția de Lucrări publice va fi transferată la București, unde, fuzionând cu cea similară de acolo, va forma „Școala de subingineri de lucrări publice”. Aparținând Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, cu durata de școlarizare de 3 ani, aceste școli de subingineri aveau menirea de a furniza personal tehnic apropiat inginerilor diplomați privind proiectarea și execuția, întreținerea și exploatarea lucrărilor în domeniile respective; absolvenții erau încadrați în Corpul subinginerilor și al conductorilor (1939), distinct față de Colegiul inginerilor (1938), în conformitate cu legislația în vigoare (Decretul Nr. 1292/15 martie 1937). Încă două momente din activitatea de dascăl  a Ing. Traian Dragoș se mai pot adăuga: refugiul de la Timișoara al școlii (1940‑1945) și preluarea Școlii de supraveghetori de șantiere din Cluj (1945‑1948), cu școlarizare de 2 ani, sub conducerea unui subdirector, școală transferată apoi la Timișoara.

Ca director al școlilor amintite, Ing. Traian Dragoș a reușit să‑și atragă un corp didactic valoros, care a ridicat prestigiul lor: Ing. Alexandru Domșa (Tehnologie mecanică), primul rector al Institutului Politehnic din Cluj (1953‑1968), întemeietorul Școlii românești de Metalurgia pulberilor; Ing. Doroftei Șulariu (Mecanică și Rezistența materialelor), absolvent al Liceului grăniceresc „George Coșbuc” din Năsăud (1916‑1924) și al Școlii Politehnice din Torino (1932); Ing. Gheorghe Crăiniceanu (Electrotehnică), diplomat al Școlii Politehnice din Timișoara (1930); Dr. Constantin Macarovici (Fizică și Tehnologie chimică), M.C. al Academiei Române (1955); Ing. Leo Bohățel (Tehnologie și Căi ferate), diplomat al Școlii Politehnice din Budapesta (1909), nepotul Căpitanului suprem al Districtului Năsăud (1861‑1876), Av. Alexandru Bohățel; Prof. Olimpiu Barna (Contabilitate, drept și legi uzuale), fiul Înv. Ion Barna din Maieru, absolvent al Academiei Comerciale și Industriale din Cluj (1929); Ing. Vasile Șuteu (Hidraulică și Mașini hidraulice) și încă alții, iar din anul 1945, două tinere personalități de perspectivă, devenite reprezentative ale învățământului tehnic superior clujean, Ing. Andrei Ripianu și Ing. Bazil Popa, ambii diplomați ai Școlii Politehnice din Timișoara.

Ing. Traian Dragoș a fost, în primul rând, un bun specialist, el însuși predând disciplinele de Mașini de ridicat și Rezistența materialelor, apoi era dominat de un înalt spirit organizatoric al învățământului tehnic și, ca practician, a avut preocupări serioase în proiectare și inventică (deținea peste 100 de invenții, din care 32 brevetate în Germania). Încă din anul 1928 s‑a concentrat asupra proiectării și executării unui prototip de Motor Diesel (numit „T.D.” = Traian Dragoș) de mare putere, cu transmisie directă și combustie la temperatură joasă pentru locomotive, destinat adică tracțiunii feroviare.

Datorită complexelor evenimente prin care trecea România, Institutul de Studii și Proiectări Căi Ferate din București (1948) dispune ca prototipul, în sfârșit realizat în perioada 1952‑1956 în cadrul Regionalei C.F. Brașov, să fie experimentat în Atelierul de automotoare din aceeași localitate, în prezența unei comisii în frunte cu Acad. Constantin Aramă de la Institutul Politehnic din București, specialist în motoare cu ardere internă. Concluziile sunt neașteptat de favorabile, în premieră mondială (după 78 de ore, motorul funcționa după un ciclu apropiat de cel ideal, al lui Sadi Carnot; consumul specific de motorină era de 140‑145 g/CP/h; gama largă de turație, 80‑1250 rot/min, permitea utilizarea combustibililor lichizi inferiori – păcura, fiind posibilă aplicarea și în cazul turbinelor cu gaze; economicitatea de combustibil de 40% față de Motorul Diesel clasic), dar omologarea a întârziat până în anul 1960. Acum, ministrul Transporturilor și Comunicațiilor, Dumitru Simulescu, din Guvernul Chivu Stoica, reușește să obțină acest lucru, însă proiectul Motorului „T.D.” și notele de calcul aferente dispar și așa este îngropată o invenție românească, operă a unei distinse personalități din domeniul cercetării tehnico‑științifice.

Dezamăgit, distrus de moartea soției, de agravarea bolii sale, se stinge din viață la Brașov, în anul 1962, asemenea unui necunoscut. Ar fi potrivit ca, pentru păstrarea memoriei Ing. Traian Dragoș, Universitatea Tehnică din Cluj‑Napoca să‑i confere numele său Extensiei Universitare din Bistrița.

 

Bibliografie

1. Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga, Edit. Cartea Românească, București 1981, pag. 376‑378.

2. Mihai Schmidt (Dorsten – Germania), Un mare inginer român uitat, Traian Dragoș (1883‑1962). Cine a fost acest inginer român și care au fost măreția și calvarul lui?, Asociația Generală a Inginerilor din România (A.G.I.R.), „Univers Ingineresc”, An IX, Nr. 13 (179), București, 1‑15 iulie 1998, pag. 1; 6.

3. Ioan Silviu Nistor, Istoria învățământului tehnic din Cluj‑Napoca, Edit. U.T. Press, Cluj‑Napoca 1998, pag. 139‑141, passim.

4. Radu Munteanu, Universitatea Tehnică din Cluj‑Napoca. Școala și timpul, Edit. Mediamira, Cluj‑Napoca 1998, pag. 97‑100.

5. Constantin Sănduță, Timpurile Bistriței. Povestiri de altădată și mai de‑acuma, Edit. Karuna, Bistrița 2013, pag. 188‑191.

6. Mihai Ruști, Azi, dezvelirea bustului lui Georg Fischer, primul director al Colegiului Național „Liviu Rebreanu”, în prezența oaspeților din Germania, „Răsunetul”, An XXIX, Nr. 7583‑7584, Bistrița, 22‑23 iulie 2017, pag. 1.

 

 

Prof. univ. em. dr. ing. Ironim MARŢIAN,

Universitatea Tehnică din Cluj‑Napoca

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]