Înnăscuta neîncredere?

Valentin Marica

Când se vorbește, în ziua noastră, despre națiunea română cu jumătate de gură sau nu se mai vorbește, cartea Marelui Mihai Eminescu îmi spune că fiecare pas pe care-l facem înainte e și recunoașterea de sine a națiunii, venirea ei în fire. În crezul eminescian, cuvintele din Biblie „În sudoarea frunții tale îți vei câștiga hrana„ nu sunt blestem, ci binecuvântare, căci în sudoare frunții omul se cunoaște pe sine, înfăptuind o muncă națională care să înlăture ruina și barbaria, păstrând ființa în haina neîmbătrânirii. Astfel de rodiri sunt greu de câștigat, însă sensul lor duc spre înalta civilizație în fața căreia „străini și semistrăini„ să nu mai falsifice dreptul nostru, viața publică, datinile, istoria și limba, adică ceea ce întărește vertebrele națiunii și face ca un popor să se cunoască pe el însuși, păstrându-și originalitatea și tinerețea.
Ce bine i-ar sta zilei noastre să despice firul unor asemenea idei!
Dar...
Cel căruia i s-a ursit tinerețea fără bătrînețe și viața fără de moarte, scrie Eminescu, merge în largul lumii s-o mântuiască de la pieire, luptându-se cu primejdiile fiarelor, deschizând împărății bogate și puternice, ca apoi să ajungă la palatul unde-l aștepta neîmbătrânirea și nemurirea. Numai că, plecând într-o bună zi la vânătoare, adormi într-o vale fermecătoare, apărându-i în vis casa părintească. De fapt, el adormise în valea aducerii-aminte și cum se trezi luă drumul spre casă. În piața unui oraș, întâlni o sculptură de marmură care-l reprezenta pe el, luptându-se cu un zmeu. Întrebând un trecător ce reprezintă statuia, acesta îi răspunse că în urmă cu sute de ani un viteaz ar fi ucis un zmeu în locurile acelea care erau pustii și că de atunci a fost cu putință să se așeze oameni în locul acela.
„Dar bine, eu sunt acela! zise cavalerul nemuritor„
Lumea ce se strânsese împrejurul lui râse de dânsul și-l crezu nebun. Pe oriunde trecea, nimeni nu-l credea că el a fost cel care a dat locurilor bogăție și putere, curățind pustiurile de monștri și codrii de fiarele primejdioase.
Așa e, crede Eminescu, și cu geniul neîmbătrânit al istoriei noastre. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea cel Bătrân și ar zice: „eu v-am dat independența țării„ , mulți l-ar lua în derâdere pe domnitor. Dacă același geniu ar veni sub forma lui Cuza Vodă și ar zice : „eu v-am dat toate drepturile câte le aveți astăzi„ nu ar fi crezut, fiind, la fel, luat în derâdere.
Aici, acum, începe dreptul fiecăruia la reflecție.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]