INTÂLNIRILE DE LUNI LA BISTRIŢA

La cea de a cincea întâlnire literară de luni, organizată de Biblioteca Judeţeană Bistriţa – Năsăud, în parteneriat cu Uniunea Artiştilor Plastici Bistriţa în 21 februarie ora 18 la Galeriile “Arcade-24”, au fost invitaţi poeţii Vasile Leac, bistriţean stabilit în Arad şi Vasile Coşofreţ, din Bistriţa Bârgăului.

Cei doi protagonişti au intrat cu multă stăpânire de sine în dialogul purtat cu Dan Coman, moderatorul întâlnirii, discuţiile despre viaţa şi gândurile celor doi, foarte interesante, au fost un adevărat spectacol, urmat de lecturi din producţiile literare proprii.

Vasile Leac s-a născut la Năsăud în 1973 şi locuieşte la Arad. A publicat mai multe volume, dintre care amintim: “Seymour: sonată pentru cornet de hârtie”, Editura “Hartmann” (2006), şi “Dicţionar de vise”, apărut la “Cartea Românească”. Leac este membru fondator al grupării literare “Celebrul animal” şi al revistei “Ca şi cum”. La Bistriţa a prezentat volumul „Toţi sunt îngrijoraţi”, apărut în Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, din care vom reda câteva poeme.

Vasile Coşofreţ s-a născut în 1969 la Bistriţa Bârgăului şi a debutat în 1997 cu poezii în revista “Tribuna”. Este profesor de literatură la Grupul Şcolar „Radu Petrescu” din Prundu Bârgăului. Profesorul bârgăuan este autorul mai multor volume de poezii în manuscris, dintre care au fost lecturate câteva, în faţa unui numeros public bistriţean şi bârgăuan. Vom reda câteva din poemele sale.

VASILE COŞOFREŢ

Ţinutul himerelor

Şi faptul c-am îmbătrânit mai devreme

decât viaţa noastră

şi faptul că nu ne lăsăm târâţi afară

din târfa aceea vulgară;

toate, vezi, toate ţin de realitatea funerară.

Cu mare spaimă ţi-o spun, că nu mai e jocul cu moartea,

ci ieri chiar te-am dus pe ultimul drum,

din oraşul himerelor şi al merelor coapte

în care cu-atâta furie şezum.

Nu ne-am gândit la aşa o tristeţe,

ci la gloria în care ne vom despărţi de uscat,

dar corabia, marea corabie, era acum un coşciug

pe care patru cuie ireale lau posedat.

Încă mai aud bocetul femeii

care se scurgea vâscos prin urechile celor prezenţi

sau versurile sfornăitoare ale unui preot de ţară

despre virtutea de-a mânca pesmeţi.

Toţi îţi lăudau performanţele atletice,

Un camarad spunea că ritualul ar trebui

oprit şi că tu-1 detestai,

că nu are rost să-ţi mai cerem iertare

de la carul de luptă şi de la cai.

Nimeni însă nu a spus nimic de bătrânul

din crâşma murdară,

în care şi noi, trecători, ne-am adăpostit

din calea furtunii care-şi rotea aripile,

din calea ploilor ce urlau necontenit.

Parcă totul era tăinuit,

sau poate că nimeni nu ştia,

sau poate din atâta nedumerire

care-n femeile strânse laolaltă se zămislea.

Acolo, în întunericul desăvârşit,

în fumul plumburiu de ţigară creştea o poveste,

se spunea despre un fecior care-n durere şi chin

a lăsat coasa agăţată la grindă

şi-a plecat spre un tarâm ceva mai senin;

dar iarba veghea mereu înflorită, mereu necălcată,

mereu de parfum,

când fi-va să treacă drumeţul prin moarte,

să-i fie odihnă, să-i fie de drum.

Venit îndărăt spre tăpşanul de rouă,

spre câmpul de fluturi, de foşnet iubit,

solemne purtate a lui braţe, cum ulmii,

coasa galben-a lumii atârnată-n zenit.

De-atunci anii s-au repezit peste noi,

ne-am văzut fiecare de muncile noastre,

curăţatul armelor, coapsele nopţilor,

pânze negre am tras peste pânze albastre.

Pe nesimţite moartea s-a furişat în mine

doi chiriaşi străini ai aceleiaşi vieţi,

dau corbii târcoale, miroase a sânge

şi câini se reped, mârâind, la pereţi.

Rolul acesta de mort nu mi l-am asimilat niciodată,

frigul, zăpada şi toate mă fac să tresar,

mă suspectează de falsa identitate

undeva, în noapte, un întârziat felinar.

Amintirea, ca un canar, de colivia inimii se loveşte

revăd clipele când prin crânguri

hăituiam cu înverşunare metafore,

când ne strigau îndărăt iernile,

când în aşteptare se scufunda amfora.

Dar joaca s-a sfârşit, cum ajung

să sfârşească mai toate nimicurile,

ziduri găunoase ce-n sine se dărâmau;

nimeni nu-ndrăznea să rânjească acum,

sub povară chiar oasele lumii scrâşneau.

Te duceam pe drumul pe care nu-l mai poţi evita

şi mă tot întrebam:

de ce se-arată, oare, atat de cunoscut?

Oare nu cumva de-atâta depărtare pe care am străbătut-o,

cum străbate pruncul prin uteruJ mamei

sau mugurul verde cum zoreşte spre fruct?

decembrie 97, ianuarie, februarie 98

Înalta trădare

N-aş fi bănuit niciodată

c-ai să fugi din poemele mele

pentru un oarecare bărbat;

aşa că, de-atunci, ca să reziste

valurilor de vin sau de votcă,

acestor poeme, da, acestor poeme

le-ar fi necesar un transplant de ficat.

E adevărat, căci tu mai erai

din când în când şi femeie

şi pentru asta aveai nevoie

de căldura sau adierea acelui pat,

că eu te culcam doar pe câmpuri de stele

şi doar pe hârtie, doar pe hârtie

te-am dezbrăcat.

Nici nu poţi să-ţi închipui

cât noroi a rămas,

smulgându-ţi din ele făptura de crin

prin grote trec cârduri de versuri

bolnave

şi viperi vărgate împroaşcă venin.

De azi, draga mea, nu mai e

taina noastră

şi pântecul tău nu-i fecund în cuvânt,

priveşte cum hoţii se strâng în fereastră,

sărută-mi obrazul, să ştie că sunt.

Te du înspre haitele care te-aşteaptă

să umpleţi pământul de prunci

şi de frig;

mi-e scârnav şi plin de mizerii cuvântul,

pe-acele poeme trădate le strig.

octotnbrie-noiernbrie 97

Poem translucid

Bucură-te, fiică a frumuseţii,

de astăzi numele Ioana

nu-mi va mai umfla pânzele inimii;

pune vinul pe masă şi-adu spre înjunghiere

viţelul cel mai de pe urmă,

veselească-se pântecele tău

de buna digestie a merelor coapte;

iată, fiul risipitor a trecut în arhivele vântului.

Caută-ţi alt responsabil cu insomniile,

un altul care să tremure în bătaia paşilor tăi

Şi nu vei găsi niciodată un altul

care să-ţi spună aşa de frumos ,,iubito"

atunci când tace şi nu spune nimic.

Într-o casetă de bijuterii

în care niciodată n-am pus nimic

acolo te voi închide

şi dacă cineva m-ar întreba ce ascund acolo

probabil că aş spune că e icoana

făcătoare de minuni a singurei mele iubiri.

Gata cu doliul, vom râde, vom creşte

şi ne vom înmulţi,

peste mii de ani copiii tăi

or să-ţi spună ,,mamă"

şi-atunci, poate, puţin de tot, te vei ruşina.

Le vei spune o poveste

în care eu totdeauna voi fi balaurul

ce va sfârşi cu capul taiat.

Bucură-te şi înveseleşte-te,

niciodată nu e prea târziu pentru păsări,

pentru fluturi, pentru îngeri,

niciodată prea târziu să-ţi aduci aminte

de leprosul care nu s-a mai curăţat,

de nopţile reci în care

şi-a smuls sufletul

şi ţi 1-a recitat

ca pe un simplu poem dintr-o carte,

în care nimeni n-a cutezat (...)?

în care nimeni n-a citit.

şi te mai bucură, vreme a bucuriei,

numărate sunt ceasurile tale,

număraţi sunt zeii care le numără.

Au venit lăutarii

şi-au făcut strune din carnea mea

şi eu joc, eu joc,

ce sferică horă în satul nehotarelor,

acolo unde-am peţit luna,

acolo unde mi s-a spus că nu se va mărita niciodată

şi-acolo unde-am rămas

hotarât s-o peţesc.

Cine va plânge şi cine va râde?

Acum când sufletul meu

ieşit din trupul iubirii

rătăceşte prin locuri cu şerpi

şi cu fel de fel de târâtoare,

tot mai departe, tot mai departe

de amanta aceea cu buze de foc

căreia unii îi zic amăgire.

şi totuşi ochiul mi-e la fel

de imuno-deficitar,

la fel cum era înainte de acest mare diluviu,

plânge, se vaietă, se tânguieşte;

dar oare preţul pentru care m-ai vândut

gladiatorilor deznădejdii merită?

Nici un cuvânt nu mai poate

să fie aruncat

peste, de-acum, mormântul amintirilor,

toate s-ar veşteji

precum nişte coroane,

pomul acela nu are nevoie de beteli profanatoare.

O, Ioana, Ioana, cât te-ar fi putut iubi Dante

şi câte infernuri, câte infernuri

n-ar fi fost spulberate,

dar tu toată povara ai mânat-o spre mine

şi nu-s nobilul şi m-ai făcut de ruşine.

Iată de ce m-am căznit de o vreme

în maternităţile false ale acestor poeme.

Iată de ce mâna mea de aramă

mi-a zis ,,hoţule"

şi nu mi-a zis ,,mamă".

Iată de ce nopţile

au spart zidurile cele mai grele

şi inundă toate hotarele până la stele.

De aceea îţi spun bucură-te

că nu-ţi mai calc pragul,

că orb caut încă şi pruncul şi magul;

căci şi eu mă bucur şi beau

din otrava

şi beau în delir dintr-o lume bolnavă

gârbovă, gârbovă şi-adusă de spate

mărşăluind doar spre miere şi lapte.

mai, iulie 97

VASILE LEAC

“Întotdeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pâlpâie viaţa; navighează, aşa, fără o destinaţie precisă. Vreau să-ţi imaginezi surâsul astronautului stând acolo, lângă hublou, la o masă; sorbind din băutură - oare ce-o fi bând? După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vârful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se opreşte; se întoarce şi-ţi râde în nas, ca un copil şmecher despre care ai impresia că ştie secretul fericirii.”

S. în timpul liber

.dacă privim puţin şi ne gândim

asta seamănă cu un om

şi câte chestii nu s-ar putea spune despre tipul

din mijlocul camerei şi despre un amărât de prosop

traversând bucătăria înfăşurat în jurul corpului

când studiezi mult şi te rogi după câteva zile

ai impresia că eşti mai tolerant

cu mintea harcea-parcea cocoţat pe taburet

poţi privi un perete care nu se întâlneşte la colţ

cu nimeni

şi se trezeşte scoţianul şi începe să danseze

Între timp eu filmez ceva

în sfârşit a sosit transparenta

acum trebuie să se ocupe de mine pa.

o dupa-amiaza perfecta

.într-o dimineaţă din asta când

presiunea atmosferică e la limită

nu-i nimic de comentat

fiecare în maşina lui cu privirea pierdută pe bannere

cu sentimentele blocate în mesageria vocală

şi cum rulăm noi aşa dăm din întâmplare peste

domnul ing. Fosfo

acum nu mai există altă soluţie

eşti aproape inconştient

auzi cum flexurile celor de la smurd taie caroseria

şi în capul tău acolo departe începe

să te preocupe motivul unui copil care râde non stop

sictireala nu ţi se poate citi pe faţă

din cauza unei măşti semitransparente

vocile şi sunetele unor ustensile care îşi fac treaba

e ultimul lucru care te preocupă acum

multe obiecte ar merita alte denumiri

şi în speţă competenţa unora declinată

în orice caz e foarte complicat

să te-apuci să dai verdicte.

o zi din viaja lui S.

.normal ca am avut şi zile mai bune

acum îmi este greu să evit o descriere

încerc să inventez ceva aproape similar

acum citeva zile

am gasit pe stradă un bilet

vecinul işi hrăneşte pisica cu colivă

dacă între timp nu se schimbă nimic

te trânteşti pe canapea şi începi să te gândeşti

la posibilitatea reproducerii unui cuplu

într-o clinică de dezintoxicare

îţi introduci urechea în aspirator

şi la un moment dat eşti surprins de membrii familiei

(când te gândeşti la asta începi să tremuri

şi te trezeşti cu mâinile pe faţă

ca atunci când nu vrei să vezi unele scene dintr-un film horror)

şi sentimentul că ai avut zile mai bune dispare

azi eşti din nou caraghios

şi uşor complexat ţi te gândeşti de data asta

că nu ar fi rău să devii un colecţionar de plachiuri.