Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

ÎN ÎNTÂMPINAREA CENTENARULUI MARII UNIRI: Mărturie despre martirajul lui Emil Rebreanu

 

 

          Se împlinește un veac (14 mai) de la executarea prin spânzurare a lui Emil Rebreanu, sublocotenent în armata austro-ungară, acuzat de dezertare pe frontul românesc de la Ghimeș-Palanca. Se știe, au fost numeroase situațiile în care militari români din Transilvania, mobilizați în armata austro-ungară, au dezertat sau s-au predat inamicului în timpul Marelui Război pentru reîntregirea țării, pentru a nu lupta împotriva fraților lor și al idealului național. Cazul lui Emil Rebreanu este mai cunoscut, el fiind fratele scriitorului Liviu Rebreanu, pe de o parte, dar mai ales prin faptul că este prototipul personajului Apostol Bologa din cunoscutul roman „Pădurea Spânzuraților” al aceluiași autor, pe de altă parte. Astfel, a devenit emblematic. Documentul reprodus de noi mai jos este rod al investigației lui Tiberiu Rebreanu, fratele mai mic al celor doi (n. 1911), preocupat să afle adevărul despre martirizarea lui Emil și despre geneza romanului „Pădurea Spânzuraților”. El fiind cel care a transcris declarația, i-a imprimat și un stil personal, cu o ușoară undă de patetism, dar și cu tributul plătit la acea vreme (1959) puterii sovietice, prin sugestia influenței pe care revoluția rusească ar fi avut-o asupra soldaților din alte armate. Dincolo de aceste aspecte minore, declarația rămâne un document tulburător.

          Am fost fideli transcrierii lui Tiberiu Rebreanu adaptând textul doar la normele ortografice de azi.

R. C.

 

Declarația lui Emil Trif

originar din comuna Vâlcele, județul Cluj, născut la 24 iulie 1881, martor ocular la Executarea lui Emil Rebreanu în Ghimeș, la 14 mai 1917

 

                   Mă aflam în Ghimeș de la data de 5 ianuarie 1917, mobilizat cu gradul de caporal, îndeplinind funcția de maestru telegrafist în „Detriebaabteilung” nr. 13. Lucram la întreținerea liniilor de comunicație ale armatei ungare și mă simțeam destul de bine, fiind la adăpost de front.

          Într-una din zilele lunii mai 1917, pe când mă aflam în gara din Ghimeș, aproximativ pe la ora 10 a. m., apăru o patrulă formată din câțiva ofițeri și soldați escortând între baionetele puse la arme, un tânăr ofițer de artilerie, ale cărui haine erau sfârtecate și stropite cu noroi. Figura lui palidă, trădând oboseală și emoție, îmi păru cunoscută, deși era vădit schimbată.

          Unul dintre ofițerii care îl păzeau m-a întrebat unde se află comandamentul garnizoanei. M-am oferit numaidecât să-i conduc într-acolo, curios să aflu cele întâmplate. Dar abia seara, când eram de serviciu, controlând buna funcționare a aparatelor telefonice și telegrafice, am obținut amănunte mai multe și mai precise.

          Când mi s-a spus că arestatul era român și că încercase să fugă la frații de peste munți, dădui târcoale clădirii unde era deținut, însă nu am izbutit să pătrund până la dânsul. Îmi amintesc precis, chiar și după patruzeci de ani câți au trecut de atunci, că urmărindu-l prin geam, l-am văzut scriind până la lăsarea serii. În același timp fuma țigară după țigară, dar refuzase să guste ceva de ale gurii. Își scosese vestonul și rămăsese în cămașă, cu mânecile sumese. Pantalonii îi erau sfârtecați, semn că încercase să se strecoare printre rețelele de sârmă ghimpată.

          Lucram sub comanda generalului Karg, un tip deosebit de aspru și dur. Ca înfățișare era chipeș. Bărbat înalt, svelt, brunet, cu cioculeț în bărbie, amănunt care îi dădea un aer și mai semeț, și mai sever.

          Se vorbea că generalul intervenise personal pentru condamnarea fugarului.

          În dimineața zilei când trebuia să se desfățoare execuția, s-a anunțat în tot satul că seara va fi spânzurat „un valah spion și trădător”. Populația era invitată să asiste la sfârșitul lui, cu toate că se auzise despre cererea acuzatului înaintată telegrafic regelui, apelând la comutarea pedepsei cu spânzurarea în aceea prin împușcare.

          Pe la orele 9 seara, o companie de soldați purtând torțe aprinse, cu baioneta la arme și cu căști de oțel pe creștet, mărșăluia în ropot de tobe spre comandament, unde se afla arestul curții marțiale. De acolo l-au ridicat pe osândit și l-au condus până la locul supliciului, într-o livadă situată pe malul râului Trotuș. Se adunase multă lume, majoritatea femei, bărbații fiind duși pe fronturi.

          Emil Rebreanu purta vestmânt civil, cu pălărie pe cap. Pășea în fruntea convoiului, sprijinit de brațul unui preot militar.

          Spânzurătoarea fusese ridicată din vreme, așișderea și groapa era săpată. Înainte de a i se trece ștreangul în jurul gâtului, pretorul militar dădu citire sentinței redactată în limbile germană și ungară, apoi au răsunat comenzi tăioase, semn că trupa nu nu prea se grăbea să le execute cu aceeați repeziciune și precizie ca alte dăți. Ostașii erau sătui de război, vădit înrâuriți de ceea ce se petrecea peste Carpați, în rândurile rușilor care dezlănțuiseră revoluția și răsturnaseră pe țar.

          Eram singurul român în unitatea mea și mă durea faptul că un conațional de al meu trebuia să sufere moarte de martir.

          După lectura verdictului, căpitanul magistrat ne-a întrebat pe toți soldații prezenți dacă am înțeles cele citite de dânsul, însă nimeni nu i-a răspuns, apăsătoarea tăcere fiind tulburată numai de sfârâitul făcliilor.

          Tobele au început din nou să răpăie, pe când un plutonier de jandarmi execută fioroasa hotărâre a curții marțiale. Condamnatul a fost legat de mâini și de picioare, urcat pe un scăunel, apoi călăul i-a petrecut lațul în jurul gâtului. După aceea, cu o smucitură bruscă, a smuls scăunelul de sub picioarele fostului ofițer al cărui trup începuse să se legene zguduit de spasmuri. Fața i se împurpurase, apoi se învineți. Căscă mereu gura însetată de aer, până când călăul l-a izbit cu pumnul peste bărbie și l-a apucat de picioare ținându-l strâns, să nu se mai zbată. După șase minute de chinuri, un mrdic militar făcu constatarea că Emil Rebreanu își dăduse sfârșitul.

          Deoarece tobele băteau într-una, nu am putut înțelege cuvintele rostite de comandant anterior sugrumării.

          La urmă a luat cuvântul preotul militar care, arătând trupul ce parcă se mai legăna în lumina jucăușă a torțelor, a spus că astfel trebuie să ispășească toți trădătorii de patrie, îndemnându-i pe ostașii prezenți să se ferească de pilda dată de Emil Rebreanu.

          Totuși, după scurtă vreme de la trecerea acestui trist eveniment, mai mulți oșteni au încercat să treacă dincolo. Cei prinși au fost executați prin împușcare.

          Trupul martirului Rebreanu a fost apoi îngropat, iar mulțimea întristată și copleșită de groază a părăsit sinistrul loc, mulți vărsând lacrimi de jale.

          În următoarea dimineață am trecut să văd mormântul unde zăcea Emil Rebreanu. Era presărat cu flori. Faptul repetându-se, autoritățile au luat măsuri postând acolo doi jandarmi. Într-o altă zi, abătându-mă iarăși pe acolo, m-au întrebat ce căutam. Le-am răspuns că îmi pierdusem tabachera în seara execuției.

          Astfel am evitat bănuielile și sâcâielile lor și eventuale consecințe.

          Crucea așezată pe locul execuției a dispărut iar mormântul a fost nivelat, astfel încât nici nu mai puteai bănui locul unde zăceau rămășițele pământești ale martirului Emil Rebreanu.

          Mai rețin amănuntul că un ofițer austriac originar din Viena fotografiase execuția și mormântul lui Emil Rebreanu.

          Nu îi mai știu însă numele. Doar că era fotograf profesionist. I-am avut notată adresa, dar i-am pierdut-o în tulburile împrejurări prin focul cărora am trecut de atunci încoace,

          În luna iulie 1917, am părăsit Ghimeșul. Ajuns la Cluj, am informat pe câțiva români despre asasinarea lui Emil Rebreanu, rugându-i să încerce să-i anunțe familia.

 

(Mărturie consemnată de Tiberiu Rebreanu la Cluj,

în 23 noiembrie 1959) 

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]