( Interviu) Azi, fostul primar Vasile Moldovan, la 70 de ani: Viaţa este ca o frunză pe o apă. Pot să spun că mi-am făcut datoria

Crina Mureşan

Rep.: - Pornim de la cifra 7, la care mai adăugăm un 0, de la cei 7 ani de acasă am ajuns la 70 de ani. Vreau să vă întreb, domnule primar Vasile Moldovan, eu aşa v-am cunoscut şi cred că toţi bistriţenii vă spun, în continuare, aşa. Ce înseamnă acest interval – de la 7 la 70 – pentru dumneavoastră?

          Vasile Moldovan: - Înseamnă o viaţă de om, aproape, o viaţă în care, de la momentul în care te naşti şi până la această vârstă, se derulează multe evenimente, multe activităţi, activităţi pe care le-am făcut de-a lungul acestor ani. Am pornit de la ţară, acolo unde m-am născut, părinţii fiind simpli ţărani, cu ajutorul cărora am ajuns ceea ce sunt astăzi.

          M-am născut în satul Ţăgşor, comuna Budeşti, judeţul Bistriţa-Năsăud. La vremea aceea, nu erau în sat decât 4 clase. Aveam în sat doi învăţători, soţ-soţie, pentru clasele I-III şi II-IV. Această familie de învăţători ne-a pus pentru prima dată creionul în mână. După terminarea primelor 4 clase, pentru a putea continua şcoala, am fost nevoiţi, toţi cei care am făcut şcoala în satul Ţăgşor, să mergem fie în satul vecin, Ţagu, făcând zilnic naveta, sau, aşa cum am făcut eu, să mergem în  comuna Cămăraşu, unde am avut un director foarte gospodar, care a avut grijă de toţi copii din jurul comunei Cămăraşu, înfiinţând un internat cu cantină, unde locuiau copiii din zonă, pentru a merge la şcoală. Localitatea Ţăgşor se află la circa 12 km de Cămăraş. Mergeam cu mijloace de transport duminică după-masă, iar sâmbătă, după cursuri, ne întorceam acasă. La sfârşitul săptămânii nu rămâneam niciodată la internat. De multe ori mergem şi pe jos, pe scurtături. Acolo am făcut clasele V-VII, la internat, perioadă în care am avut mai mulţi colegi din satul nostru şi din împrejurimi. Condiţiile de la şcoală erau suficient de bune pentru a putea continua şcoala.

          Rep.: - Eraţi un copil doar când aţi plecat la internat. Cum v-aţi acomodat şi ce v-au spus părinţii, care a fost vorba când aţi plecat de acasă?

          Vasile Moldovan: - Într-adevăr, la vârsta de 11 ani, când ajungi în clasa a V-a, eşti încă un copil. E greu să pleci şi să stai departe de părinţi o săptămână. Îmi amintesc de un moment deosebit, pe care mi l-a spus mama mea, fie iertată, după câţiva ani. După o săptămână-două de stat la internat, i-am spus mamei că mă simt foarte singur şi că îmi doream ca cel puţin pisica să vină cu mine. Iar părinţii mi-au spus că dacă nu vreau la şcoală, să vin acasă. Nu s-a întâmplat acest lucru, pentru că eram mai mulţi copii care mergeam la şcoală, şi atunci când sunt mai mulţi parcă e mai uşor. În această comună, Cămăraşu, s-a făcut  şcoală, o şcoală deosebită. Îmi amintesc că o parte din profesorii care au predat la Cămăraşu au ajuns la liceul din Sărmaş. Erau profesori care veneau de la Cluj, făcând naveta, profesori de limba română, matematică. Îmi amintesc că, încă din clasa a V-a, profesorul de matematică a insistat să mergem la concursuri tematice, cum ar fi olimpiadele de azi. Fiind în comuna Cămăraşu, participam la activităţi culturale şi sportive din judeţul Cluj. De obicei se ţineau la Mociu, o comună mai mare decât Cămăraşu, iar concursurile finale, când era vorba de cor, pentru că aveam profesori de muzică care făceau performanţă cu noi, la nivelul claselor V-VII, se ţineau la Gherla. Aceste concursuri erau binevenite pentru copii pentru că reuşeam să facem, cum se spune astăzi, un fel de socializare, dar în acelaşi timp puteam să ne exprimăm.

          Rep.: - Care a fost materia cea mai dragă?

          Vasile Moldovan: - Bineînţeles, matematică, de aceea am urmat şi Facultatea de Electrotehnică, ingineria. Şi celelalte materii îmi plăceau, dar matematica era cea mai importantă. Îmi amintesc de un moment deosebit. La vremea aceea, când terminai clasa a VII-a se dădea un examen de absolvire şi apoi admiterea la liceu. Întâmplarea a făcut ca, exact în momentul în care eu eram la limba română a venit inspecţie de la raionul Gherla. Uitându-se la rezultate, m-a pus să analizeze o poezie. Nu am uitat nici astăzi acele versuri: „Mamă-ta de-i vie/ Bine ar fi să vie/ Pân’ la noi la vie”. Ce înseamnă gramatical aceste versuri. Sigur, nu a fost o problemă pentru mine şi inspectorii au fost mulţumiţi că la momentul când au fost ei acolo au putut auzi o analiză gramaticală dată de ei.

          Rep.: - După aceşti ani v-aţi îndreptat spre liceu....

          Vasile Moldovan: - Am dat admitere al liceul din Sărmaşu. Aveam de dat două examene; absolvirea de VII clase, la sfârşitul lunii mari, şi pe la jumătatea lunii iunie, admiterea la liceu. Localitatea Sărmaşu, azi oraş, se află în judeţul Mureş. Eu am făcut şcolile în trei judeţe: Bistriţa-Năsăud, Cluj şi Mureş. Şi atunci era concurenţă la liceu. Nu toţi care dădeau admitere reuşeau. Când eu am dat admitere erau două clase paralele. Din clasa a X-a, au devenit clase de reală şi umană. Primii doi ani erau la nivel de cultură uniformă a tuturor elevilor. Am făcut 11 ani liceul. Plăcându-mi matematica am trecut la clasa de real. Numărul elevilor era de 63. Practic, cele două clase s-au împărţit în două. Pe tot parcurusl acestor ani am continuat să particip la concursuri (olimpiade de acum), tot la matematică. Într-un an am primit şi un premiu la faza pe judeţ. Nu eram grozav, dar am fost printre primii din judeţ. A fost o perioadă foarte importantă, de acumulări. Ne-am bucurat de nişte cadre didactice foarte bună, doi sau trei profesori erau proveniţi din şcoala generală din Cămăraşu. Una dintre ele mi-a fost chiar dirigintă, după care a devenit directoarea şcolii. Pe lângă şcoală am participat şi la activităţi cultural-sportive, am participat chiar şi la câteva concursuri de atletism. Mi-a plăcut atletismul, săritura în lungime, chiar şi fotbalul sau handbalul. În general aveam concursuri, între licee, la sfârşit de an.

          Rep.: - După liceu a venit facultatea...

          Vasile Moldovan: - Da, n-am întrerupt deloc. După liceu au dat examenul de Maturitate, aşa îi spunea la vremea respectivă. Acest examen era după 18 ani, astfel că erai considerat matur. În luna iulie am dat admitere la facultate, la Cluj, unde am dat admitere alături de încă doi colegi de clasă şi apoi de grupă la facultate. Am fost admis la Facultatea de Electrotehnică, Secţia Electromecanică, care atunci era Instititul Politehnic Cluj Napoca. În primul an de facultate am fost chiar şi colegi de cameră cu foştii colegi de liceu. Toţi trei am terminat facultatea şi am mers acolo unde am primit repartiţii la nivel naţional.

          Rep.: - Pentru părinţii unui copil din Ţăgşor era o mândrie să ajungă la facultate şi să devină ingineri. Puţini din vatra satului au reuşit să parcurgă aceste etape. Ce au spus părinţii în momentul când aţi ajuns student?

          Vasile Moldovan: - Părinţii, fiind ţărani, făceau eforturi pentru a ne putea menţine la şcoală. Tocmai din cauza acestor greutăţi, pentru că aveam un frate mai mic, care şi el era la şcoală, în perioada liceului am făcut naveta. Mergeam zilnic câte 3 km pe jos, până la gară. Trei ani şi două trimestre am făcut naveta zi de zi. Niciodată n-am întârziat la tren, niciodată n-am întârziat la şcoală. La întoarcere parcurgeam din nou aceşti 3 km, indiferent de vreme. Nu a fost deloc uşoară acea perioadă. Dar ştiam că şcoala-i şcoală şi trebuia să mergem. În primii ani nu aveam nici energie electrică acasă, învăţam la lampa cu petrol.

          Am terminat cei cinci ani de facultate, ani în care nu pot să spun că am fost un student deosebit, dar pot să spun că am reuşit să-mi asigur baza pentru a deveni un bun inginer.

          Rep.: - A venit repartiţia...  

          Vasile Moldovan: - Repartiţiile se făceau la nivel naţional. Eu am fost repartizat la Bistriţa. Primul meu loc de muncă a fost la Netex, la Întreprinderea de Textile Neţesute, la Bistriţa a mai venit un singur coleg, la Prundu Bârgăului, la Fabrica de Hârtie. Eu mi-am dorit să vin la Bistriţa.În anul 1968 s-au înfiinţat judeţele.  Era în anul 1971, perioada în care a început dezvoltarea industrială  puternică în reşedinţele de judeţ. Netex-ul era printre primele unităţi. Îmi amintesc că în afară de director şi inginerul şef, care era mai în vârstă, nu prea erau ingineri în fabrică. La Netex am lucrat 5 ani, iar în 1976 a apărut posibilitatea unui transfer, pe baza unui concurs, la Întreprinderea de Industrializare a Laptelui (Fabrica de Lapte de lângîă Piaţa Ruşilor), unde am devenit  şef Serviciu Mecano-Energetic. În această perioadă am reuşit să cunosc foarte multă lume, pentru că această întreprindere a început să se extindă, inclusiv în oraşele Năsăud şi Beclean, dar în fiecare comună existau puncte de colectare a laptelui. Am întâlnit aici un personal foarte bine pregătit. Am lucrat aici şapte ani. Din 1983, a apărut la Bistriţa o structură de cercetare, o extindere a ICP-ului Bucureşti unde, la fel, prin concurs, am reuşit, contribuind la constituirea bazei cercetării ICP-ului de la Bistriţa. Aici am lucrat patru ani de zile. Aici am participat la mai multe sesiuni de comunicări ştiinţifice. Am reuşit, împreună cu colegii să obţinem patru brevete. Având o solicitare de la nivel de partid, având nevoie de cineva cu experienţă, pentru a coordona activitatea de industrie mică, activităţi care se realizau în toate comunele, specifice fiecărei zone, un an de zile am coordonat, la nivel de judeţ, întreaga activitate de industrie mică.

          În anul 1977 am mers la Consiliul Judeţean. Era nevoie de un director la Fabrica de Zahăr din Lechinţa, fabrică care a fost deschisă cu un an înainte. Era nevoie acolo de performanţă, dar se dorea şi disciplină. Am încercat să găsim soluţii pentru a crea responsabilitate pentru activitatea desfăşurată.

          Rep.: - Ce înseamnă să produci zahăr? Cum este să lucrezi cu zahăr?

          Vasile Moldovan: - În 1988, în 5 februarie, totul a fost nou. Dacă înainte mă ocupam de textile ţesuţe, de industrializarea laptelui, acici totul era nou, o tehnologie pe care nu o cunoşteam, dar totul se poate învăţa. Era o muncă de teren, pentru că sfecla de zahăr era colectată din toate satele din judeţ. Era nevoie să învăţ altceva, inclusiv despre cultura sfeclei de zahăr. A fost, cred eu, locul în care am avut, chiar dacă a fost foarte greu, făceam naveta, plecam la ora 6 dimineaţa şi mă întorceam tot la ora 18 seara, am avut cele mai frumoase performanţe. În anul 1988, la sfârşitul anului, Fabrica de Zahăr din Lechinţa, am obţinut cea mai bună producţie la nivel de ţară. Pentru mine a fost ceva deosbeit, deoarece am intrat într-un sector unde nu aveam pregătirea specială. Am lucrat cu nişte oameni deosebiţi, care ştiau tehnologia. La început, reacţia celor de acolo n-a fost cea mai potrivită. Dar pe măsură ce trecea timpul, se convingeau că eforturil făcut de fiecare se materializa.

          Rep: - Revoluţia v-a prins la Lechinţa?

          Vasile Moldovan: - Da, am lucrat aici până în aprilie 1991. Am fost printre puţinii directori care au rezistat pe post. Au fost şi acolo câţiva care au încercat să discute mai pe la spate despre o asemenea schimbare, dar văzând rezultatele obţinute în cei doi ani de activitate, nu s-a întâmplat acest lucru şi am rămas în continuare. Capacitatea fabricii era de 1000 tone pe 24 ore de prelucrat şi se lucra circa 3 luni. Cea mai mare cantitate de sfeclă de zahăr pe care l-am avut în judeţ era de 70.000 tone.

          A venit anul 1990 când a scăzut cantitatea de sfeclă, nu mai existau stimulentele de până atunci. În anul 1991, pe baza unei verificări, am fost numit de către Guvernul României în funcţia de subprefect al judeţului Bistriţa-Năsăud. Din aprilie 1991, am devenit unul din cei doi subprefecţi ai judeţului.

          Rep.: - Practic, de atunci a început activitatea administrativă...

          Vasile Moldovan: - Da, cam la mijlocul activităţii mele profesionale. Practic, am trecut din zona ingineriei,  în zona administrativă. Din 1991 n-am mai lucrat efectiv în industrie, în specialitatea pe care o aveam. Am fost un an de zile subprefect, pentru că în anul 1992 au fost primele alegeri democratice şi înfiinţarea consiliilor judeţene. Odată cu înfiinţarea consiliile judeţene, în luna aprilie am ajuns la Consiliul Judeţean, în calitate de director al Direcţiei de Dezvoltare, până în anul 2000. Pe parcursul acestor ani s-a schimbat şi organigrama Consiliului Judeţean. Având funcţia de director-coordonator în dezvoltare zonală-regională, în ultimii patru ani, din 1996 până în 2000, am devenit şef de serviciu în cadrul acestei direcţii. Aveam în subordine doi directori, cu pregătire economică. Era o direcţie mai mult economică decât tehnică.

          Rep.: - Având această experienţă în administraţie, v-aţi hotărât să candidaţi. Ce v-a determinat, cine v-a convins să candidaţi pentru Primăria Bistriţa?

          Vasile Moldovan: -  Eu am încercat să candidez pentru Primăria Bistriţa, independent, şi în anul 1996. În anul 1991 am intrat într-un partid. În 1992-1996, au fost anumite organizaţii politice la conducerea ţării, pe urmă altcineva. Acest lucru m-a făcut să mă ambiţionez, să candidez independent la Primăria Bistriţa. Pentru a putea candida era nevoie de un anumit număr de semnături, de susţinători. N-a fost nicio problemă, pentru că eram cunoscut la nivelul judeţului, în Bistriţa. Înainte de a se încheia votul şi de a fi aduse ultimele patru seţcii de vot, eram pe locul 2 şi intram în turul doi. În ultimele patru secţii de vot s-a produs rocada, am trecut pe locul 3, cu 120 de voturi mai puţin decât cel de pe locul 2, astfel că n-am putut intra în turul doi. Cred că dacă intram în turul doi, aveam şanse să câştig încă din 1996. A venit anul 2000, şi văzând ceea ce s-a întâmplat în 1996, numărul voturilor obţinute atunci, a venit propunerea Partidului Democrat de a candida la Primăria Bistriţa. În primul tur al fost primul, am intrat în turul doi, şi am câştigat Primăria Bistriţa.

          Rep.: - Care a fost primul gând după ce aţi ajuns pe fotoliul de primar?

          Vasile Moldovan: - E greu de spus. Atunci când ajungi într-o asemenea postură, sunt mai multe gânduri care te frământă. Doream să cunosc cu cine voi lucra, pentru că de acest lucru depinde foarte mult viitoarea activitate. Pe urmă, trebuia să văd care sunt principalele activităţi ale comunităţii bitriţene. Pe parcursul următorilor ani s-a concretizat dorinţa de a devolta şi realiza infrastructura oraşului. S-au făcut multe lucrări, a fost momentul în care practic, având o oarecare experienţă de promovare unor proiecte de dezvoltare, pentru că în anul 1999, când eram la Consiliul Judeţean, am coordonat activitatea de promovare, susţinere şi finanţare în programele de preaderare ale României, prin proiecte finanţate din fonduri de preaderare. Fiind reprezentantul judeţului în Agenţia de Dezvoltare Regională pentru evaluarea proiectelor, am reuşit în acea perioadă să sprijin agenţi economici, structuri administrative, să aibă asigurate o finanţare cu proiecte din surse de preaderare. Era înainte de aderarea la UE, când existau aceste surse. Judeţul Bistriţa-Năsăud, cu efortul pe care l-am făcut înainte de a fi primar, o treime din proiectele câştigătoare la nivelul Agenţiei Nord-Vest, erau din judeţul Bistriţa-Năsăud, deşi eram şase judeţe – Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Cluj, Bihor, Maramureş şi Satu Mare, ceea ce pentru mine a fost o experienţă în momentul când am ajuns la conducerea Primăriei. În primele luni ale anului 2000, nivelul veniturilor în bugetul Bistriţei nu ne permiteau să plătim salariile. A fost un buget foarte-foarte mic. Dacă ar fi să compar cu bugetul Bistriţei de acum, nu pot să crezi că era o diferenţăă aşa de mare. La vremea respectivă, viceprimarii nu putea să rămână şi consilieri. Având inventarul activităţilor pe care le-am avut în sarcină, am început munca cu oamenii pe care-i aveam la nivelul Bistriţei. De multe ori a fost nevoie să muncim şi să luptăm şi cu mentalitatea oamenilor. Le spuneam mereu: „Oameni buni, vă rog să vă puneţi în situaţia celui care vin la voi. Vedeţi dacă vă convine comportamentul pe care-l aveţi, care nu este cel mai potrivit. Cred că am reuşit, de cele mai multe ori, să-i sensibilizez. Dar, când ai o anumită vârstă, sunt reacţii care nu pot fi schimbate imediat.

          Rep.: - Personalul Primăriei vorbeşte şi astăzi foarte frumos despre dumneavoastră. Dacă ar veni astăzi un ziarist şi v-ar întreba ce aţi făcut pentru Bistriţa, ce răspuns ar primi? Ce rămâne după Vasile Moldovan, după cei 8 ani de primărie?

          Vasile Moldovan: - Ceea ce s-a lucrat în infrastructură a rămas. Chiar dacă au fost unele discuţii legate de finanţarea acestor lucrări, cred că cetăţenul, atunci când simte că relaţia cu el e alta, infastructura, drumuri trotuare, zone de agrement, cei care au simţit o schimbare în această perioadă, sunt convins că nu au uitat. Eu cred că am reuşit, ca prin conducerea administraţiei locale, să fie percepută o altfel de relaţie. O relaţie în care trebuie să ne respectăm fiecare. Apoi, în ultimul mandat a fost momentul în care am intrat în Uniunea Europeană. Au fost pregătite multe asemenea proiecte pe care le-am pregătit în forma unor studii şi care pe urmă au fost realizate pe fonduri europene. Sigur, evenimentul produs în 2008, un eveniment nefericit, a întrerupt continuarea acestor lucrări de către mine, dar s-au continuat din moment de aceste demersuri au fost pregătite. Anul 2007 a fost anul integrării în structurile europene. Finanţarea din 2007, până când a fost pregătită toată legislaţia specifică, s-a ajuns ca abia în anul 2009 să se vadă efectul unor asemenea lucrări.

          Rep.: - Să enumerăm doar câteva proiecte mai vizibile. Pietonalul „Liviu Rebreanu” a fost proiectul dumneavoastră....

          Vasile Moldovan: - Sigur, a fost făcut cu foarte mari eforturi în perioada aceea de preaderare. Deşi, mereu îl compar cu Braşovul, care are tot un pietonal necirculabil, făcut cu mulţi ani înainte de 1989. Şi acum, după 12 ani, în 1 decembrie 2006 a fost recepţionat pietonalul bistriţean, mai sunt unii care acuză faptul că apariţia acestuia a dus la anumite pierderi. O asemenea structură, o asemenea investiţie, nu aduce numai câştiguri, dar trebuie să te adaptezi din mers la situaţia creată. Este o zonă istorică foarte bine protejată, este o zonă de promenadă. Mi-am dorit ca toată zona istorică a Bistriţei, din zona cetăţii, să devină zonă pietonală.

          Rep:- Mai există o realizare importantă din perioada dumneavoastră, care asigură pâinea a mii de locuitori din judeţul nostru, şi anume venirea firmei Leoni la Bistriţa.

          Vasile Moldovan: - Da, atragerea investitorilor străini, pentru a asigura locuri de muncă.

          Rep.: - Cum vă simţeaţi când vedeaţi că toate fabricile la care aţi lucrau s-au dus?

          Vasile Moldovan: - Deloc confortabil. Nu pot să trec pe lângă fabrică şi să văd doar nişte ruine. Când am ajuns la Fabrica de Zahăr, în primul an, am realizat, în zona în care erau birourile, un părculeţ. Am cumpărat  peste 50 de trandafiri, 100 de tuia, 500 de salcâmi şi alţi arbuşti pe care i-am plantat.

          Revenind la investitori, anul 2001 a fost anul în care, cu eforturi foarte mari, a venit un investitor gen Leoni, care avea tot felul de pretenţii care trebuiau îndeplinite la nivelul autorităţii locale, chiar dacă nu aveai acele atribuţii. Era nevoie de energie, apă, canalizare, gaz, toate acestea erau în responsabilitate şi sarcina unor agenţi economici care nu aveau legătură directă cu primăria. Leoni, după o tatonare destul de lungă, au venit la Bistriţa. Din dialogurile avute cu ei am aflat că vroiau patru locaţii în care să-şi dezvolte activitatea, şi anume Turda, Târgu Mureş, Zalău şi Bistriţa. În toate aceste oraşe îmi cunoşteam colegii şi eu făceau un fel de spionarecu ce pot oferi ei, să găsim soluţii să-i putem opri aici. În septembrie 2001, când am încheiat un  protocol pe care urmau să-l analizeze, să vadă care sunt cele mai bune oferte din cele patru localităţi, inclusiv grădiniţe, mijloace de transport, teren, totul. Sigur, au fost şi nişte conjuncturi favorabile. Faptul că acolo unde este prima capacitate de producţie, terenul era al unui cetăţean născut în Bistriţa, dar care avea domiciliul în Timişoara şi dorea să-l vândă. Având o suprafaţă mai mare am reuşit să negociez cu el. Mai era o suprafaţă limitrofă care era a municipalităţii, pe care, în urma unor discuţii cu consilierii, l-am vândut tot firmei Leoni. Aceasta a fost cea mai mare unitate care a creat mii de locuri de muncă. La vremea aceea se discuta de 3-4000 locuri de muncă. A mai fost şi firma italiană Roseyarns, care astăzi este falimentară. Au fost alte unităţi economice care au fost sprijinite în perioada celor două mandate, care au asigurat o dezvoltare destul de bună a judeţului nostru. A mai fost o realizare deosebită prin faptul că am dezvoltat un cartier de locuinţe pentru tineri. Au fost construite 13 sau 14 blocuri în zona ANL-urilor, unde tinerii au reuşit să aibă un spaţiu în care să poată locui. Există blocuri ANL şi în Decebal, şi în zona Viişoara, şi în alte locuri, dar cea mai mare concentrare este în zona Subcetate. Ar fi multe de spus.

          Rep.: - Revin la anul 2008 şi vă întreb, dacă v-aţi împăcat sufleteşte cu problema care s-a produs atunci, cu incendiul de la Biserica Evanghelică?

          Vasile Moldovan: - E firesc să treci, nu poţi să schimbi o stare de fapt. Dar nu-mi este indiferent. Atâta timp cât în Bistriţa se vorbeşte că a fost o situaţie pe care nu şi-au dorit-o, necâştigarea celui de-al treila mandat se datorează exclusiv acestui eveniment produs în seara de 11. Poate cândva cineva va afla. Dar cu două zile înainte de turul 2, să se întâmple aşa ceva?! Dar asta este. În aceste condiţii, întorcându-mă la Consiliul Judeţean, devenind din nou şef de serviciu, am avut şansa coordonării, în calitate de manager de proiect, a primului proiect – „Sistem integrat al deşeurilor în judeţul Bistriţa-Năsăud”, primul de acest fel din România. Am fost, de fapt, cobaiul unui asemenea proiect, cu eforturi deosebite şi cu multe surprize pe parcursul executării lucrărilor, atât în judeţ, cât şi la Tărpiu, dar care  au fost duse până la capăt. Sigur, regret că firma care a reuşit să preia gestionarea acestui mare proiect a ajuns la situaţia de a renunţa unilateral la continuarea lucrărilor de colectare. Dar, viaţa merge înainte.

          Rep.: - V-aţi pensionat din Consiliul Judeţean?

          Vasile Moldovan: -  Da, în 2012, în luna aprilie, mi s-a propus să candidez din nou pentru funcţia de primar. În aceste condiţii, am solicitat suspendarea activităţii din Consiliul Judeţean, ca după câteva zile să aflu că s-a modificat legislaţia privind alegerile şi că nu poate fi suspendată activitatea, ci trebuie să înceteze activitatea odată cu candidatură, excepţie făcând parlamentarele. Astfel, mi s-a încheiat cartea de muncă în mai 2012. În iunie, nu am reuşit să câştig, astfel că în luna iunie mi-am depus actele pentru pensionare. Din 23 iulie 2012, am intrat de drept în pensie.

          Rep.: - Cum este această etapă pentru Vasile Moldovan?

          Vasile Moldovan: - Atunci, imediat, vezi doar că nu mai ai un program strict pe care trebuie să-l respecţi. În baza unui examen din 1990, am reuşit să fiu şi expert tehnic judiciar, în specialitatea electrotehnică, am câteva expertize pe care le întocmesc, şi care, practic, mă ţin în priză. În 2006, la presiunea prietenilor şi a familiei, am început construirea unei case, şi în iulie 2009 ne-am mutat la casă, iar aici mereu este câte ceva de făcut. Particip şi la foarte multe evenimente la nivelul municipiului. Iubesc cultura. Dacă nu există cultură e mare bai. A fost o preocupare de-a mea din totdeauna, chiar din liceu.

          Rep.: - Vreau să vorbim puţin şi despre familia. Şi despre o doamnă dragă şi mie, doamna Liviu. Cum v-aţi întâlnit?

          Vasile Moldovan: - Eram student în Cluj, în ultimul an, iar soţia în primul an. Diferenţa dintre noi este de un an. Eu la Politehnică, soţia la Universitatea de Medicină şi Farmacie. În studenţie am participat la evenimente culturale, în Casa de Cultură a Studenţilor erau organizate sâmbătă şi duminică evenimente pentru studenţi, mai precis discotecă. Una dintre consătencele mele era colegă de facultate cu soţia. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut. Eu am terminat în facultatea 1971, iar ea în 1974. Ea a mai rămas în Cluj, dar ne vizitam. Soţia este născută în Făgăraş, comuna Viştea, satul Olteţ. De multe ori îi spun că e olteancă pentru că Oltul trece pe la ei prin sat. După terminarea facultăţii, în august ne-am căsătorit, aici, la Bistriţa,  în 1974, iar ea a primit repartiţie la Vatra Dornei. A lucrat la Vatra Dornei 3 luni. A rămas gravidă şi în peiroada prenatală a fost la Bistriţa. Concediul atunci era 120 de zile. S-a născut prima fiică în martie 1975, iar după perioada de maternitate a fost transferată la farmacia din Prundu Bârgîăului. Am reuşit s-o detaşez la farmacia Policlinicii din Bistriţa, până când a fost stabilită la farmacia Policlinicii cu circuit închis, unde a lucrat până la pensionare. După pensionare a mai lucrat în sistem, la farmacia de lângă Gară.

          Rep.: - Doamna a reuşit să facă foarte multe prin asociaţia pe care o conduce, a fost chiar şi premiată într-o gală deosebită, coordonată de Andreea Marina, de către revista Femeia de azi. Asociaţia Amazoanelor Bistriţene este una dintre cele mai puternice asociaţii  din ţară care ajută bolnavele de cancer. Să revenim la cei trei copii ai dumneavoastră....

          Vasile Moldovan: - În 1975 s-a născut Carmen, care este în Grecia, fiind medic; în 1976 s-au născut ceilalţi doi copii, gemeni, fata medic stomatolog, iar băiatul inginer.

          Rep. – Se spune că bunicii sunt mult mai apropiaţi de nepoţi. Câţi nepoţi aveţi?

          Vasile Moldovan: -  Avem trei copii din două naşteri, dar avem cinci nepoţi. Două nepoţele în Grecia, ginerele este grec, tot medic, amândoi medici cardiologi, iar fiica mea conchetează cu activitatea universitară. În acest an îşi va da chiar şi doctoratul.  Va veni la sfârşitul lunii mai, la întâlnirea de 25 ani de la terminarea liceului. Gemenii – fata medic stomatolog, are doi băieţi (de 8, respectiv 3 ani  jumătate),  iar fiul, a terminat iniţial Liceul Militar din Alba Iulia, a dorit să continue în domeniul tehnic în armată, n-a reuşit, dar a reuşit să intre la Universitatea „Babeş-Bolyai” la Cluj, la Facultatea de Fizică, secţia fizică tehnologică, a lucrat la două unităţi economică, după care, pe bază de concurs, a fost admis la Serviciul Român de Informaţii. Are o fetiţă în clasa a 8-a, care vrea să urmeze profesia de medic, foarte isteaţă. Sâmbătă a fost la olimpiada de română, iar la testul de capacitate care a avut loc în urmă cu trei săptămâni a avut cea mai mare media la Şcoala Generală nr. 3.

          Rep: - Felicitări. Privind în urmă, ce aţi fi vrut să faceţi şi n-aţi reuşit?

          Vasile Moldovan: - Când ajungi la o asemenea vârstă şi evoluţia profesională a fost cu rezultată, o familia închegată, cu copii, 3 copii, 5 nepoţi, pot să spun că mi-am făcut datoria. Nu cred că aş fi făcut altceva. Mai departe îmi doresc să avem sănătate, să ne vedem nepoţii crescând, să-i ajutăm. Dacă avem sănătate, toate celelalte trec. În anul 1997, când soţia a fost diagnosticată cu cancer la sân, copiii erau student. Oricine aude un asemenea diagnostic se cutremură. Dar e important să gândim pozitiv. Şi noi am trecut peste acest eveniment nedorit din viaţa familiei, dar, iată că, sunt aproape 21 de ani, să dea Dumnezeu să avem în continuare sănătzate să trecem peste toate momente pe care viaţa ni le oferă. În acea perioadă cât copiii erau studenţi, nu a fost deloc uşor. Din cei opt ani de studenţie, timp de 4 ani, toţi au fost studenţi, în 1999 a terminat cea mare, în 2001 fata, iar băiatul în 2000.

          În această perioadă şi părinţii noştri au încetat din viaţă. Nouă, celor trei fraţi, ne-a murit tatăl destul de tânăr, la vârsta de 52 ani, mama rămânând la 46 de ani văduvă, perioadă în care noi, copiii, am terminat deja facultatea, în 4 iulie 1971, după ce a aflat că eu sunt repartizat la Bistriţa, ceilalţi doi aveam deja loc de muncă, a încetat din viaţă. Nu a fost uşor, dar viaţa merge înainte.

          Rep.: - O ultimă întrebare. Ce este viaţa?

          Vasile Moldovan: - Viaţa este o luptă cu noi înşine, o luptă cu cei din jur. Viaţa este ca o frunză pe o apă. Se naşte, trăieşte şi apoi trece din nou la cele veşnice, aşa cum se întâmplă pentru fiecare dintre noi. La fel ca la o înmormântare, când se spune „Din pământ ne naştem, în pământ ne întoarcem”. Sunt un om credincios şi nu pot să nu amintesc că soţul fetei noastre mai mici este preot, iar soţia fiului este profesoară.

Viaţa ne este dată s-o trăim şi în funcţie de ceea ce se întâmplă pe parcursul acestei vieţi ne ducem în veşnicie, iar faptele rămân, prin fapte probabil îşi amintesc de noi cei pe care îi lăsăm în viaţă.

Rep.: - Să dea bunul Dumnezeu să ne vedem cu bine şi să ne numărăm şi de acum încolo cu bucurie şi cu sănătate anii ce ni-i va da Domnul.

 La mulţi ani şi toate gândurile bune!

Vasile Moldovan: - Mulţumesc!

 

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]