( Interviu) Fundația Progress Bistrița, la 15 ani. Dr. Camelia Crișan: Pentru a atinge bunăstarea noastră a tuturor, nu există scurtătură. Ori creștem toți, solidar, ori cădem toți, iremediabil

             R: În 2017 Fundația Progress Bistrița aniversează 15 de activitate neîntreruptă. Care sunt gândurile și emoțiile care te încearcă în acest ceas aniversar?          

 Camelia Crișan: Când în 2002 am început activitatea noastră sub acest nou nume - Fundația Progress Bistrița, transformându-ne din Fundația Cristalina PSG, care avea drept obiective activitatea umanitară și culturală, nu ne-am gândit că vom ajunge așa de departe. Am parcurs, împreună cu sectorul non-profit din România, toate fazele maturizării - de la o organizație de calibru local și bugete mici, la una ce are în prezent obiective strategice de dezvoltare pe termen mediu și lung, cu activități pe care le realizăm chiar și dincolo de granițele României și cu o echipă extrem de performantă. Emoțiile sunt pozitive, iar gândurile bune!

 R: Fundația Progress este cunoscută la noi în oraș mai ales prin proiectele de renovare ale grădinițelor și cele de tineret. În ce alte direcții s-a dezvoltat activitatea Fundației în ultimii ani?

 Camelia Crișan: Cred că au existat câteva momente foarte importante în istoria noastră organizațională. Primul moment astral, dacă-i pot spune așa, a fost colaborarea noastră cu una dintre cele mai mari organizații de tineret din Marea Britanie, patronată de Alteța Sa Regală Prințul de Wales (sau Prințul Charles cum îl știu pe ASR cei mai mulți dintre conaționalii noștri). A fost o perioadă interesantă, pentru că am testat gustul pentru voluntariat și găzduirea de voluntari la noi în oraș și la noi în județ, realizând și primele noastre inițiative comunitare. Ceea ce mi se pare interesant din acea perioadă e că am lucrat cu o serie de voluntari de la Colegiul Național Liviu Rebreanu - și ei și noi învățam lecții de implicare civică. Despre doi dintre ei știu că  au rămas angrenați în treburile cetății - Eugenia Mureșan, sau Gili cum îi spunem noi, a continuat să lucreze cu noi chiar și după ce a terminat liceul și a devenit studentă la medicină și medic la UPU Cluj și este membră în Consiliul de Conducere al Fundației, iar Mihai Chereji este activist civic la Cluj, a militat chiar și în stradă pentru Roșia Montană. Am rămas prietenă cu ei toți și ținem legătura pe Facebook și mă bucur să aud că toți cei care au lucrat cu noi în verile toride ale liceului sunt azi tineri intelectuali și contributori la dezvoltarea și bunăstarea noastră, a tuturor. O activitate paralelă cu proiectele comunitare de la Bistrița a fost în anii de început ai Fundației Progress proiectul Centrului Educațional pentru Copiii Rromi de la Bărbulești (jud. Ialomița). Am lucrat în una dintre cele mai violente și sărace comunități ale României timp de 5 ani - din 2002 și până în 2007. Prin 2004 sau 2005 UNICEF - care ne finanța proiectul - a declarat intervenția noastră  best practice (adică model de bună practică) și am fost prezentați în publicația lunară editată de Națiunile Unite de la New York. După 2007 am început și activități de consultanță, astfel că până în 2009 am consiliat organizații care lucrau cu copiii proveniți din centre de plasament, pentru ca acestea să-și diversifice finanțarea și să poată accesa fonduri europene. Acel proiect a fost finanțat de World Learning și a implicat o muncă de coordonare enormă, pentru că lucram concomitent cu ONG-uri din peste 6 județe.

 R: Ați dus experiența bistrițeană și în alte județe…

 Camelia Crișan: Da, începând cu acel proiect, ne-am dat seama că ceea ce acumulam ca experiență cu mici proiecte comunitare în județul Bistrița-Năsăud puteam transfera ca expertiză și în alte părți. Am avut câteva mici proiecte finanțate de Primăria Bistrița și în ultimii ani și două proiecte finanțate de către Consiliul Județean Bistrița-Năsăud. Până în 2014-2015 echipa noastră cea mai numeroasă pentru implementarea de proiecte a fost la Bistrița. Am lucrat cu tineri la început de carieră, cu persoane mai experimentate în munca asociativă, cu unii am rămas prieteni, de unii ne-am despărțit în termeni mai puțini buni - nimeni nu e perfect. Cred însă cu tărie un singur lucru - cât ne-a stat în putință am oferit cadrul tuturor să se dezvolte, să-și facă relații, să învețe, să contribuie. După anul 2014 însă, și mai ales din 2015 și până în prezent am început să lucrăm mai strategic. Și finanțările noastre au crescut ca ordin de mărime - de la bugete de 30.000 - 40.000 de euro, am început să gestionăm bugete per proiect de aproximativ 270.000 de euro. Acest fapt a impus să creștem și profesionalismul echipei Fundației, atât în management de proiect cât și din punct de vedere al managementului financiar.

 R: Cam câte proiecte ați implementat până în prezent?

 Camelia Crișan: Ufff, e greu să răspund. Pentru că au fost ani în care am avut 6 sau 7 grupe de voluntari, fiecare lucrând la un mic proiect comunitar distinct (de exemplu renovarea școlii primare din Unirea sau împădurirea cu stejar roșu a unei arii din comuna Cetate), sau ani în care am lucrat la un singur proiect implementat concomitent în 14 județe (proiectul Al treilea spațiu al cetățeniei active). Fiecare dintre ele a solicitat alt tip de competențe din partea echipei și a avut alt nivel de complexitate. Probabil că dacă ar fi să le înșir așa, ca mărgelele pe o ață, strict numeric, am coordonat între 60 și 70 de proiecte.

 R: Și din cele 60-70 care a fost proiectul tău favorit?

 R: Asta chiar că e o întrebare grea. Fiindcă fiecare proiect mi-a dat ceva, am învățat ceva și fiecărui proiect în parte i-am dat cât am putut din energia mea. Însă, dacă-mi permiți, aș spune că am avut cel puțin 3 proiecte favorite. În două am participat direct, iar pe al treilea l-am admirat de la distanță, însă chiar dacă a fost o relație la distanță, a fost un proiect care ne-a scos din aria de confort și ne-a făcut să evoluăm ca organizație. O să încep cu acesta, iubirea de la distanță. Proiectul se cheamă: Socăcițele - bucătăresele comunității. A fost finanțat de Ministerul Culturii cu fonduri norvegiene, iar obiectivul lui a fost să potențeze patrimoniul imaterial - gastronomic al Văii Someșului. Am lucrat cu Smaranda Mureșan - unul dintre cei mai titrați și tineri specialiști etnografi ai județului nostru și cu o pleiadă de alți profesioniști. Ce vreau să remarc este că acest proiect mare a putut avea loc pentru că în anul anterior Consiliul Județean Bistrița - Năsăud ne-a finanțat o inițiativă-pilot, numită Bistrița Gastronomică, o sumă modică, dar fără această investiție în dezvoltarea competențelor noastre, n-am fi putut accesa o finanțare mai mare. Proiectul cu socăcițele a fost mi-nu-nat! Țin minte că a venit la evenimentul final o reprezentantă a Ambasadei Norvegiei în monitorizare și a primit o găină împănată de nuntă. Se întreba cum o va transporta pe avion spre București, iar cineva din echipa i-a spus că in extremis, poate să o lase la pilot. Site-ul proiectului mai există și cei care doresc să afle mai multe îl pot accesa: www.socacite.ro. Al doilea proiect care mi-a plăcut mult a fost, dealtfel, și prima noastră inițiativă de a oferi servicii de cercetare. Se cheamă în engleză: Do I really care what you think about me? (Îmi pasă cu adevărat ce crezi despre mine) și a implicat realizarea unei cercetări la nivelul orașului Bistrița cu tineri și reprezentanți de instituții publice despre percepția pe care comunitatea o are despre tineri. Proiectul a implicat și o deplasare în Marea Britanie unde am prezentat rezultatele și am făcut o comparație între ce credeau orășenii din Bedford despre tinerii lor și bistrițenii despre tinerii noștri. Țin minte că ne-au cazat acolo într-o biserică transformată în hostel și că am repetat toată noaptea susținerea de discursuri în engleză. A fost incredibil și distractiv. Sunt convinsă că toți voluntarii acestui proiect își aduc aminte cu plăcere de aventurile noastre în Albion. Al treilea proiect de pe lista de favorite este cel pe care-l realizăm chiar în prezent: Code Kids - Copiii fac coding în bibliotecile publice.

 R: Coding….

 Camelia Crișan: Adică programare. Acesta e un proiect special, pentru că vizează obiective de dezvoltare pe termen mediu și lung. Probabil că cititorii noștri suntfamiliarizați cu faptul că programarea este o competență esențială, hotărâtoare pentru un copil, care se pregătește să intre pe piața muncii în următorul deceniu. Studii ale Universității Oxford și Forumului Economic Mondial ne spun că tehnologia va afecta profund modul în care vom munci în viitor și ce tipuri de abilități sau domenii de activitate vor fi favorizate, ca urmare a unui val masiv de robotizare și automatizare.  Proiectul Code Kids se adresează cu precădere copiilor din mediul rural și urban mic și îi ajută să privească cu încredere în viitor, având certitudinea că vor fi printre cei norocoși, cei care-și vor găsi un loc de muncă și vor avea șansa bunăstării. Lucrăm în 7 județe: Sălaj, Bihor, Vâlcea, Argeș, Timiș, Arad, Gorj, respectiv în 29 de localități rurale. În fiecare din aceste localități există un club de coding înființat sub patronajul bibliotecii publice locale și sub coordonarea bibliotecilor județene, iar copiii parcurg teme care le permit să dobândească abilități de bază în programare, sau, cum spune tata, noi le dăm șansa acestor copii să câștige o pâine.

 R: Observ că nu ai enumerat județul nostru?

 Camelia Crișan: Da, din păcate nu implementăm acest proiect în județul Bistrița-Năsăud. Așteptăm un interes mai mare al bibliotecilor publice pentru acest gen de inițiativă și, cu mare drag, vom veni și acasă. Există șanse să se întâmple acest lucru, mai ales că finanțatorul nostru - Fundația Româno-Americană și-a exprimat interesul de a susține proiectul și pentru următorii ani, iar la începutul anului viitor vom demara și o campanie națională de strângere de fonduri, așa că vom avea potențial resurse să investim și în localitățile rurale ale județului nostru. Unele biblioteci județene, cum ar fi Harghita sunt dispuse ele să aloce bani pentru a activa cluburi în județele lor, urmând ca noi să venim cu intervenția educațională și de includere a cluburilor în rețeaua națională, iar nouă acest interes ni se pare salutar.

 R: Ai spus la începutul acestui interviu că v-ați maturizat ca organizație, împreună cu tot sectorul non-profit. La ce se referă acest lucru, la proiecte de acest tip, mai strategice?

 Camelia Crișan: Ne apropiem de majorat, nu-i așa? Opinia mea e că Fundația Progress nu este nici cea mai brează, cea mai frumoasă sau cea mai verde dintre asociațiile sau fundațiile locale sau naționale care investesc resurse, timp și energie pentru dezvoltarea României - fiecare după pricepere. Cred însă că noi ne diferențiem major de alții prin faptul că avem o misiune clară - nu e vorba doar de cuvintele pe care le găsești la noi pe site (www.progressfoundation.ro) e vorba de valorile pe care le avem, ethosul muncii, principiile noastre pe care le urmărim cu acribie, aș putea spune. Știu că percepția promovată în anumite media este că ONG-urile sunt formate din niște haiduci, care vor să răstoarne ordinea și să tulbure liniștea, ca urmare avem parte zilele astea de tot felul de inițiative legislative - unele mai jucăușe ca altele, inspirate nu din realitatea zilnică ci din diverse orgolii ale potentaților zilei. Și spun cu toată responsabilitatea, ale potentaților zilei - fiindcă doar cineva cu o viziune de azi pe mâine și ochelari de cal poate ignora tot binele pe care-l fac organizațiile comunitare în viața cetății. Poate sunt puțini care știu că toate resursele financiare care intră în conturile noastre pot fi și sunt monitorizate de ANAF, că în cazul proiectelor finanțate din bani europeni putem fi auditați timp de 5 ani după finalizarea proiectelor. Organizația noastră a trecut până acum cu bine prin cel puțin 4 audituri financiare, iar ultimul dintre ele, foarte complex, a durat 6 luni. Fiecare acțiune de acest fel este un prilej de a învăța, de a deveni mai responsabil și transparent. Viziunea noastră este că cea mai bună metodă de a contribui la progresul României este să investim în oportunitățile de educație pe care le oferă rețeaua de biblioteci publice, ca urmare tot ceea ce inițiem noi ca proiecte sau inițiative se subsumează acestei viziuni.

 R:  Nu e cam ambițios pentru o organizație neguvernamentală? Până la urmă asta ar fi o treabă demnă de un guvern național.

 Camelia Crișan: Ai dreptate. Cred că visul oricărui ONG este să-și vadă un proiect sau o serie de proiecte transpuse într-o politică publică. Și cred sincer că aici ar trebui să existe o colaborare mai strânsă între instituțiile publice și organizațiile non-profit. Noi putem să experimentăm modele de dezvoltare, să învățăm lecții, să creăm diverse tipuri de design, ce pot apoi să fie preluate fără costuri suplimentare de autorități - dacă noi facem greșeli, ei pot învăța din greșelile noastre pentru a realiza apoi activități eficiente în beneficiul public. Din păcate, este ușor să lipești o etichetă, de exemplu cea de soroșist și să spui că toate ONG-urile sunt rele, deși, de exemplu, noi n-am luat niciodată bani de la rețeaua de ONG-uri finanțate de George Soros. Nu e un titlu de mândrie sau justificare, este o realitate. Pe de altă parte, există și cealaltă viziune că toți cei care lucrează în instituții de stat sunt puși pe căpătuială. Îmi este clar că aceste percepții se datorează unei lipse de încredere masive și sper să depășim acest moment, pentru binele nostru al tuturor.

 R: Și ca să finalizăm, poate, optimist, se mai poate construi această încredere?

 Camelia Crișan: Evident că da! Dacă-i întrebați pe participanții la viața publică a României - de la activiștii mișcărilor civice, mediul asociativ, instituții publice și chiar politicieni - toți spun că vor binele țării și dezvoltare ei. Singura chestiune care trebuie agreată este: cum ajungem acolo? Fiindcă, cel puțin în opinia mea, pentru a atinge bunăstarea noastră a tuturor, nu există scurtătură. Ori creștem toți, solidar, ori cădem toți, iremediabil. Trebuie să dialogăm mai eficient? Da. S-ar putea să nu ne convină ce zic alții? Da, evident. Nu ne înțelegem 4 într-o familie, dar-mi-te 19 milioane sau câți om mai fi în țara asta. Problema e că timpul nu e în favoarea noastră, iar problemele sunt dintre cele mai grave: exportăm creiere și brațe bune de muncă (suntem a doua țară din punct de vedere a migrației populației după Siria), sistemul nostru educațional e la pământ - și spun acest lucru cu toată responsabilitatea, mai ales în mediul rural unde învață aproape 40% din populația școlară de gimnaziu, iar de sănătate ce să mai spun, vedeți presa acestor zile. Vă propun însă un exercițiu de empatie și rectitudine morală - atunci când trebuie să luați o decizie, de oricare fel, care implică viața comunității, imaginați-vă că cei care beneficiază de asta sunt copiii voștri. Ați vrea ca ei să suporte consecințele deciziilor pe care le luați, ale acțiunilor pe care le întreprindeți? Fac acest exercițiu în cariera mea academică în fiecare zi. Atunci când încep un curs îmi spun: am în față fiicele și fii unora dintre părinții României, în timp ce fiica mea e la grădinița, în grija educatorilor și ei părinți la rândul lor. Le spun să stea liniștiți, pentru că fiicele lor și fiii lor sunt în siguranță cu mine - îi voi ajuta și proteja pentru ca să se dezvolte, să fie încrezători în viitor și să contribuie la bunăstarea noastră a tuturor. Fără empatie nu putem construi încredere. Fără încredere, nu există capital social, nu există dezvoltare și, în cele din urmă, nu există nici popor și nici națiune. Dacă vom reuși să depășim ceea ce ne divide, vom putea să ne luăm locul, cu mândrie, în istorie.

 R: Dificil, dar optimist într-adevăr!

 Camelia Crișan: Vă mulțumesc pentru oportunitatea de a vă povesti despre Fundația Progress. Urez cititorilor dvs. un An Nou plin de bucurii, sănătate și bunăstare!