Între două lumi

Daniel Mariș

Împărţit în două secţiuni, Copilul de apă şi Stingher în mijlocul lumii, cel mai recent volum de poezie al lui Menuţ Maximinian, „Crucea nopţii” (Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018), ne readuce în atenţie un poet al cărui discurs existenţial cu nuanţe aforistice, aşa cum remarcă şi criticul Constantin Cubleşan, se consumă într-un sens tonic şi nostalgic, dezvăluind traseul unor rememorări afective în forme riguros constrânse. Poetul nu caută să înţeleagă nici să explice aceste stări în care timpul pare oprit, dovedind o aptitudine deosebită pentru îngheţarea realului, a succesiunilor sale cronologice: „Am ţinut/ Inima în palmă/ I-am ascultat bătăile/ Cuvintele pălesc” (Inima) ori „La margine de sat/ Drumul urcă/ Spre cer” (Peisaj). Asemenea poeme dau senzaţia trecerii printr-un fel de reflux al memoriei, ale cărui filtre succesive extrag, şi nu oricum, secvenţe pentru un atent monolog jucat. Spaţiul mitic al poetului îşi consumă metamorfozele combustiei printre reminescenţele eului, „sufletul pasăre” ce planează nostalgic în demult, cu un răsfăţ în care „nu e nevoie de cuvinte/ închidem ochii să mergem mai departe/ până se face primăvară”. Acest univers poetic construit prin puterea imaginaţei este animat de o anumită candoare sufletească prin gratiile căreia se întrevăd sentimentele prăbuşirii unei lumi: „Mâinile mele/ Acum şi ale tale/ Trupul se zbate/ Precum o mănuşă bolnavă/ Cu degetele/ Franjuri de zăpadă/ Palmele mele/ Au săpat o groapă/ De taină.../ Rotirea sângelui” (Mâinile). Încadrarea meditaţiei în poem nu sfârşeşte în discursivitate, nici în joc, dimpotrivă are un ton grav, intens, ca o instanţă definitivă a viziunii, răsfrântă asupra percepţiei lumii. De aici rezultă tablouri incitante, de o relativitate fulgurantă, scufundate parcă sub un clopot al cărui ecou continuă să se propage peste timp: „Păsări călătoare/ Împart aerul adus/ Copacii îşi adună crengile/ Mâini de rugăciune/ Ar fi fost loc/ Şi pentru mine” (Fereastră).
„Ecou/ Apa vie era leac”. Care era această apă vie? Capacitatea de a plăsmui o altă lume, poezia? Să fie cuvântul produsul unei alchemii paroxistice, regeneratoare, raţiunea şi condiţia de a exista?
Cert îmi pare un lucru. Prins într-un vârtej al meditaţiei despre sine, şi fabulosului său areal, Menuţ Maximinian ajunge la o limpezire a esenţelor, a unor orizonturi de timpuri nu numai imaginate, unde poezia adevărată este aceea care se transmite cu puţine cuvinte.
Temerile sale aşadar nu par a fi justificate: „Mi-am pierdut timpul/ Între două vămi/ My clock my clock am strigat/ Oh my God, o să rămân fără ore/ Între două lumi” (My clock).

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]