Întrevederi. Discuții despre viață și iarăși viață

A consemnat Septimiu Nicușan

Pe Szocs Attila îl știu demult. Mulți dintre bistrițeni îl cunosc. Nu e prima oară când se destăinuie în fața unui microfon, în fața unui jurnalist. E un om, aparent, obișnuit. Mai puțin obișnuit este însă cursul vieții lui, începând de la naștere până astăzi. Tocmai această latură a nefirescului vieții lui îi face pe mulți curioși: Cum, adica? Se poate încadra viața acestui om în firescul naturii umane?... Szocs Attila este cetățean al țării. S-a născut în urmă cu 61 de ani. S-a născut în România și trăiește în România. Nu după alte reguli decât cele omenești. Dar totuși…

 

Szocs Attila, astăzi este 19 februarie 2018. Ne-am propus, astăzi, să povestim despre viaţa ta, care încă este vie: ai numai 61 de ani, mulţi înainte îţi doresc.

            — Mulţumim. Mă simt un om tânăr, optimist, voios, chiar şi la 61 de ani; nu mă descurajez oricum, prin toate problemele prin care am trecut, începând de mic, de la creşterea mea în  preventoriile și orfelinatele din România. Din păcate am fost abandonat de mama la vârsta de 2 săptămâni, care poate nu a avut posibilităţile necesare să mă crească, să mă educe, să mă întreţină. Ori cine știe din care alte motive… Într-un fel, cu siguranță acuma i-aş mulţumi, trebuie să-i mulțumesc, pentru că altfel poate, astăzi nu eram în viaţă.

            — Atunci să o luăm de la început, să-mi spui cum ai ajuns la casa de copii, cine a fost maică-ta (fiindcă până la urmă ai aflat), cu ce se ocupa ea (dacă ai aflat). Și, totuși, pentru ce te-a încredințat la casa de copii?

            — Ştiu doar din auzite. Am fost abandonat la vârsta de 2 săptămâni (din acte aşa reiese). M-am născut în localitatea Aiud (pe vremea aceea, mi se pare, se numea Regiunea Aiud). Mama, împreună cu o femeie, o cunoştinţă de-a dumneaei, care se numeşte Cuţitar Maria,cu ajutorul ei a întocmit actele. Mama mea se numea Szocs Rafila...

            — E unguroaică?

            — Unguroaică, da. Amândouă au fost la Sfatul Popular din Aiud, acolo au întocmit actele şi m-au internat la un preventoriu până la vârsta de 3 ani, în părţile Aiudului.

            — Cu bună ştiinţă te-a dus.

            — Cu bună ştiinţă.

            — Prin urmare nu ai fost abandonat, ai fost plasat undeva pentru îngrijire.

            — Ba am fost şi abandonat, abandonat cu bună ştiinţă. Doar sub altă formă, nu mă pricep la termeni. Până la 3 ani am stat la creşa din Aiud, la preventoriu. La 3 ani ne-au transferat, știu că ne-au dus cu ceva autobuze, după cum am auzit. După ce am crescut mai mare, mi-au spus alţii.

            — Nu ai cum să-ţi aminteşti.

            — Da. Am fost dus la Prundu Bârgăului, la o casă de copii, la Casa de Copii de acolo.

            — Cum se numea?

            — Se numea Casa de Copii Preşcolari Prundu Bârgăului. Acolo am stat 4 ani, până la vârsta de 7 ani. Apoi tot acolo am urmat școala, primele clase și celelalte… Eram micuţ, eram, acolo, vreo 300-400 de copii. Din păcate, fiind de vârst așa mică, fiecare era cu problemele lui, în general, fiind mai plângăcioşi...

            — Acolo eraţi împărţiţi pe vârste?

            — Da, eram împărţiţi pe vârste.

            — Aţi făcut şi şcoala acolo?

            — Se ocupau de noi, erau nişte educatori care se ocupau de noi, cei de la 3 ani în sus. Ne învăţau să scriem litere, să ne jucăm... E un fel de a zice, să ne jucăm…

            — Aveaţi pedagogi?

            — Erau și pedagogi. Erau pedagogi şi de noapte şi de zi, care ne învăţau. Mă refer acum la copii preşcolari. Pedagogii de noapte ne învăţau la dormitor să ne spălăm pe dinți, cavitatea bucală, cum ziceau, să ne spălăm faţa, să ne facem toaleta. Se ocupau de noi. Se mai ocupau de noi și altfel, ne mai băteau, ne mai chinuiau. Erau două educatoare, tot aşa, la preşcolari.

            — Îţi aminteşti numele lor?

            —La una, da, o chema Letiţia Veronica…, mi se pare. Noi aveam un bazin de înot în incinta şcolii, acolo, şi vara ne învăţau să înotăm. Pe mine - îmi amintesc foarte bine - mă băga intenţionat în apă, ca să beau apă, poate, sau altceva, nu ştiu. Era o plăcere a lor să-şi bată joc de persoana mea, din păcate. Și nu numai de mine. Nu pot să pricep ce avea femeia aceea cu mine.

            — Câţi ani aveai atunci?

            — Aveam înspre 4 ani jumate. Iar eu m-am speriat, plângeam, auzeau trecători de pe stradă pe acolo: „Ce faceţi, doamnă, cu copilul? Vreţi să-l nenorociți?"…

            — Şi asta vă făcea vara…

            — Ne făcea vara, da. Dacă o să aveţi ocazia, puteți să treceți..., ăsta, o să puteţi trece şi o să-l vedeţi. E vechi. E învechit, din păcate. Acum mi se pare mic, dar când eram la vârsta de 3-4 ani, normal că mă uitam la el şi mă speriam. Acea femeie în continuu mă maltrata, mă chinuia, nu ştiu ce avea cu persoana mea. Îmi amintesc foarte bine. După ce am crescut mai mare şi m-am dus la casa de copii pentru şcolari, am auzit că acea femeie a decedat. Ceva problem, se pare, o fi avut şi... Cum spune o vorbă românească, „blestemul meu", „blestemul de pe urmă”.... La vârsta aceea nu ştiam să blastăm, dar poate cineva din colegele dumneaei i-o fi spus că chinuia un copil orfan şi, știți cum se vorbește, toate se trag pe parcurs vieţii unui om. Tot atunci, la dormitoare, ne învăţau să facem pătuţurile, să ne facem ghetuţele, cu un fel de perii... Nouă ne plăcea, simţeam că uite, deja mă îndeletnicesc cu lucruri. După cum am înţeles atunci, ne învaţău să ne gospodărim singuri…, de la vârsta aceea fragedă. Şi ne-a prins bine. Simt eu acum, la vârsta la care am ajuns – 61, că mi-a prins bine.

            — Nu erau rău intenţionaţi?

            — Nu toţi. Nu vreau să generalizez. Au fost specimene care s-ar putea numi inumane pentru cele ce se întâmplau acolo… Și așa, deja am păşit înspre vârsta de 6-7 ani. La 6 ani eram deja în grupa mare (aşa se spunea). Ne învăţau să scriem, acolo, să citim...

            — Aveaţi caiete, creioane?

            — Un fel de…

            — Atunci trebuia să folosiţi toc cu cerneală, nu?

            —Toc cu cerneală am folosit numai când am trecut la casa de copii mari… Până acum m-am referit la prima etapă, 3-7 ani, la casa de copii preşcolari… Dar eram deja mai măreţi, ne învăţau să ne jucăm pe ringhinşpir, pe hinte. Eu deja de pe-atunci am învățat ceva… Erau nişte spaţii verzi acolo, la casa de copii. Erau trasate ronduri cu tot felul de flori. Pot să le spun pe nume: petunii, dalii, garoafe, tot felul de flori. De pe atunci, îmi pare, eram ţintit către acele flori ce creșteau pe spaţiile verzi. Ne scoteau vara afară, în curte, ne scoteau des în incinta școlii. Eram îmbrăcaţi cu nişte haine cu cordoane: la unii mai mari, la alții mai mici, alții mai cădeau în cap, ca piticii. Că aşa era. Viaţă de pitici. Ne puneau pe bănci şi eu stăteam acolo, între nişte educatori, între pedagogi. Şi mă mângâia cineva pe faţă, pe frunte şi zicea: „Ţie-ţi plac floricelele astea?" Mă uitam la ele, îmi amintesc foarte bine. Mă dădeam jos de pe bancă şi pipăiam florile. Şi zicea educatoarea: „Să ştii că tu o să fii un om care o să îndrăgească florile, când o să creşti mare". Şi mie-mi părea bine, mă agățam de educatoare, o pupam, o îmbrăţişam. Aveam tendința să mă fălesc, să mă mândresc. Că, de fapt, putem spune că noi, ardelenii, suntem mândri şi făloşi. E spre binele nostru că avem calitatea asta. Şi a spus: „Hai să te duc la doamna directoare, să-i spun că te-am scos aici, între flori. Și, poate-poate, când aducem ceva ghivece cu flori la clase sau la dormitoare..." Așa mă învăţa să ud floricelele din clasă sau din sălile altor grupe (că erau flori puse pe pervazele de la geamuri). Şi de atunci am învăţat să le ud. Mai apoi, îmi spunea: „Uite-aici o buruiană, pliveşte-o." Îmi dădea un băț şi zicea că e pentru căpălit, pentru prăşit. De-atunci am simţit că ceva va fi cu mine pe viitor, pe când o să cresc mare. Directoarea a spus: "Pentru când o să te duc dincolo, la casa de copii mari..."

            — Dincolo, ce înseamnă?

            — Era o alee care ducea până acolo, dar era aceeaşi unitate școlară. Erau multe clădiri în total, cu tot cu ale preşcolarilor. Se întindea acea casă de copii pe o suprafaţă de 20 de hectare. A zis: "Când o să te duc la casa de copii mari, o să mă duc la viitoarea învăţătoare pe care o să o ai pe clasa I şi o să-i spun că de mic copil ai îndrăgit floricelele”. Zic: "Tanti o să-mi dea ceva dacă mă ocup de flori?”… Zice învăţătoarea de acolo, de la grădiniţă: "Tu o să fii bucuros în suflet că ai pasiunea asta de a munci cu florile." Şi parcă am priceput ceva. Şi mă făleam acolo între copii. Ea ne scotea tot a doua sau a treia zi afară, și iarăşi luam stropitoarea şi o întrebam pe educatoare dacă pot să ud florile. Zicea: „Să vadă şi colegii tăi că eşti micul grădinar."

            — Frumos. Micul prinţ şi micul grădinar!

            —Încă ceva vreau să-mi amintesc. În momentul când eram afară, eram pitici. Erau nişte garduri destul de înalte pentru statura noastră… Ne urcam pe garduri (mă refer la copiii preşcolari) şi când vedeam o persoană, de sex bărbătesc sau de sex femeiesc, la omul respectiv îi spuneam "nenea" şi imediat intindeam brațele înspre braţele lui, ca să ne îmbrăţişeze, și ziceam: „el e tata". Sau, dacă era o femeie, spuneam că „tanti e mama noastră". Vă daţi seama, erau momente emoţionante. Oamenii care treceau pe acolo îşi dădeau seama că trebuie să fim copii orfani, crescuţi fără afecţiunea părintească. Şi eu am sărit într-o dimineaţă peste gard (că aveam spre 7 ani). Era într-o vacanţă de vară, erau nişte călduri că te topeai. Doi colegi de-ai mei de casă m-au tras de picioare şi de mâneci, ziceu: „Attila, hai, să nu te loveşti". „Ba, vreau să sar gardul, că am văzut o tanti care e mama mea!"… Nu că îmi aduceam aminte de mama, doar că am văzut o femeie trecând pe acolo şi am zis că trebuie să fie mama mea, în lipsa mamei adevărate. Şi a venit un educator de acolo din curte şi a zis: "Attila, nu e mama ta. Mama ta te-a abandonat când aveai 2 săptămâni".

            — Ei ştiau cine e mama ta?

            —Ştiau. Nu a putut să-mi spună nimeni, că nu aveau voie. Am zis: "Tanti, lăsaţi-mă să o pup pe tanti asta". Mi s-a părut aşa, că aveam un vis, că poate fi mama mea. A zis: "Nu, să nu păţeşti ceva dacă sari peste gard." A vorbit frumos şi am înţeles. M-a dus la directoarea care era la Casa pentru preşcolari, o chema Aluaş Elena. Ca la copiii ei ţinea femeia aceea la noi. Atât de tare mă îndrăgea pe mine!

            — Era profesoară?...

— La vârsta aceea, nu puteam şti. A spus: "Attila, hai cu mine aici, în birou, hai să povestim cu educatoarea ta. Am auzit că ai sărit gardul. Doamne fereşte, puteai păţi ceva. Să nu mai faci treburi de-astea niciodată." Şi am început să plâng… Da, eram tare sensibil. Şi a venit vremea când ne-au scos pe toţi care eram deja înspre terminarea grupei mari, la 7 ani: „Copilaşi, haideţi aici în curte, vă dau o veste: Voi de la toamnă, la 15 septembrie, o să vă luăm de mânuţe, sunteţi 3 clase care aţi făcut 7 ani, şi vom trece dincolo, la casa de copii mari. O să fiţi în clasa I, o să aveţi învăţătoare, o să aveţi educatoare care o să vă mediteze". Parcă-parcă pricepeam ceva… Când ne-au spus să trecem dincolo, la casa de copii mari, la clasa I, îmi amintesc că ne-au pus în rând, ne-am luat de mânuţe fete cu băieţi... Să nu omit, era casă de copii preşcolari mixtă, cu fete şi băieţi; şi casa de copii mari, unde ne-au transferat, tot mixtă era.

            — Eraţi fete şi băieţi împreună.

            — Da. În dormitoare eram separate, şi la casa de copii preşcolari, şi la casa de copiii mari. Aşa era prevăzut. Îmi amintesc că ne-au aliniat şi era o alee care ducea chiar până la clădirea şcolii. Stăteau cu noi educatoarele pe care le-am avut la casa de copii preşcolari, ne spuneau: „Faceţi tai-tai, faceţi cu mâna colegilor care au rămas încă la preşcolari"…

            — V-aţi luat la revedere.

            — Ne curgeau lacrimile, simţeam că ne-am despărţit de fraţii noştri.

            — Erau fraţii voştri.

            — Fraţii noştri, toţi. Aşa era termenul ăsta, acolo eram o familie. În sfârşit am ajuns în curtea mare.

            — Câţi copii erau în tot complexul acela?

            — Erau vreo 600-700 de copii atunci în curte, când am intrat în clasa I. Era deja un număr imens de copii. Ne-au dus în curtea mare, unde erau nişte mese cu flori: flori tăiate, flori la ghiveci. În mijlocul careului, acolo erau mesele respective așezate frontal şi pe laterale erau puse bănci. Pe bănci ședeau copiii mari, de la clasa a V-a, a VII-a şi a VIII-a.

            — Şi v-au primit pe voi.

            —Ne-au primit. Şi copiii mari au trebuit să ne ia pe fiecare dintre noi, pe pitici, în braţe. Era ceva emoţionant, îmi amintesc foarte bine. Şi stăteau de vorbă cu noi, ne spuneau câte o poveste, ne întrebau cum ne cheamă pe unul, pe altul. Eu chiar eram la o fată în braţe şi m-a întrebat: „Cum te cheamă?" I-am spus că mă cheamă Attila. Mi-a zis: „Vezi că acum o să fii în clasa I, o să te învăţăm să scrii..."

            — Să facem o paranteză: când te-a dat mama la şcoala specială, te-a dat cu tot cu acte. Aşa scria pe actul tău, Attila Szocs?

            — Nu a fost o şcoală specială, în Aiud a fost un fel de creşă. M-am născut în 1957, pe 20 ianuarie, în Aiud… Şi fata respectivă, cum ziceam, parcă s-a ataşat de mine, m-a îndrăgit: „Attila, să fii cuminte, că de-acuma o să creşti mare. Să-i asculţi pe copiii mari, şi noi am ascultat când am venit aici."

            — Erau fraţii mai mari.

            — Fraţii mai mari, fraţii de suferinţă. A spus: "O să ne jucăm împreună în curte, o să te învăţăm să te joci. Să nu te baţi cu copiii mai mari, că nu e voie, tu fiind mai mic". Ne educau elevii mari. După un moment dat, apar directorii la acea vreme. Directori au fost Micle, Bumbu, Vatic şi Vali Florea, aceste persoane au fost directori la acea vreme, pentru diferite vârste școlare.

            — Toţi erau directori?

            — Toţi erau directori, da. De când am fost internat la preşcolari şi până am terminat în 1976, da. Îi mai schimbau, unii au mai decedat. Alții au plecat. Cum am zis, au venit în faţă directorii. Au început să aplaude venirea noastră în cadrul copiilor mari: „Copilaşi, de astăzi înainte sunteţi în clasa I.".

            — Director cine era atunci, îţi aminteşti?

            —Era Micle. Şi Vatic era, el fiind adjunct. Şi ne-au spus: „Copilaşi, să fiţi cuminţi. Aţi crescut mari, nu mai sunteţi mici. De-acuma o să aveţi abecedar, caiet de aritmetică, caiet de citire, socotitoare, toc, peniţă cu călimară." O oră ne-a ţinut un fel de discurs de început de an şcolar, acolo, în curte… Avea un microfon pe un podium. Zice: „Copii, trebuie să fiţi cuminţi, să fiţi ascultători. O să vă învăţăm să citiţi, să vă jucaţi în ordine, să nu vă bateţi. Şi de copiii mari să ascultaţi, că şi ei au fost ca şi voi, la preşcolari." De acolo au început să ne ducă în clase. Ne-au prezentat învăţătorii, care ne-au luat în primire, educatorii, ne-au pus pe fiecare în băncile noastre, fete şi băieţi împreună. A venit învăţătoarea, educatoarea, le-au numit… Îmi amintesc, învăţătoarea pe clasa I era Văran Lidia, care actualmente e pensionară în Beclean. Şi educatoare, îmi amintesc, Zăgrean Maria. Ele ne-au dus până în clasa a IV-a. Îmi amintesc foarte bine de aceste nume. Din păcate, însă, educatoarea Zăgrean Maria tot aşa m-a bătut, ca şi educatoarea de la preşcolari. Nu știu din ce cauză a prins deodată ură pe mine, nu ştiu ce a putut fi cu ea. Avea un obicei, mă strângea de gât până mă sufocam şi de urechi, până-mi sângerau urechile.

            — Cu alţi copii făcea la fel?... Adică pe alţii nu-i bătea, numai pe tine.

            — Numai.

            — În faţa clasei?

            — În faţa clasei. Mie-mi era ruşine că deja eram de aproape 8 ani. Mă înroşeam, o întrebam: „Tanti, ce aveţi cu mine?"

            — Şi?

            — "Eşti obraznic!" îmi zicea.  Îmi dădea cu pumnul peste cap şi peste gură şi peste gât. Îmi lua cureaua de la pantaloni, de la ai mei, şi mă bătea.

            — Nu o vedea nimeni?

            — O vedeau copiii.

            — Nu te-ai dus să-i spui directoarei că te bate?

            —N-am putut să mă duc, eram încă micuţ. Eram copil fără apărare, nu aveam cui să mă plâng.

            — Doamna Zăgrean Maria mai trăieşte?

            —Nu ştiu dacă mai trăieşte. Eu de atunci am simţit că avea probleme cu mine, ceva personal, dar nu ştiam ce. Când mă jucam, nu mă băteam cu copiii; dimpotrivă, ne jucam ordonat. Se spune că copiii se mai bat, se mai ceartă; dar după aceea ne pupam, ne jucam împreună şi eram ca fraţii din nou.

            — Colegii tăi ce îţi spuneau?

            — Colegii spuneau: „Dar de ce te bate numai pe tine?... Că şi noi suntem răi." Ei ar fi vrut să zică ceva, vedeam pe faţa lor că nu le convenea starea de fapt. Dar fiind micuţi... Și de câte ori nu ne-a pus în genunchi!...

            — Pedepsea clasa?

            — Pedepsea clasa. Dacă ei, colegii mei, săreau să mă apere cu vorba, zicea: „Da, începeţi să-l apăraţi? În genunchi, o oră!"… Cu faţa la perete, cu faţa la tablă. Mă dădea şi cu capul de tablă de multe ori. Aveam fruntea spartă de multe ori, îmi curgea sânge. Erau nişte chinuri aparte şi nu-mi convenea. Cum să-mi convină?

            — De învăţat, cum învăţai?

            —De învăţat, învățam. Știu, eram un copil mediocu… Aveam şi 4, aveam şi 5, aveam şi nota 6, eram un copil mediocru. Așa mi se spunea. Dar mă străduiam.

            — Vă dădeau note şi la purtare?

            — Da, la purtare aveam numai 9. 9, pentru că... Numai dumnealor ştiau de ce… Așa a trecut perioada I-IV şi am intrat în clasa a V-a. Din fericire am fost coleg de clasă tot cu elevii din I-IV.

Câţi elevi eraţi în clasă?

            — Erau perioade când am fost şi câte 40 de elevi în clasă. De regulă eram 30 de elevi. Acum aveam profesori, diriginte, nu mai eram cu învăţătoare şi cu educatoare. Am învățat aritmetică, am învăţat adunarea, tabla înmulţirii. La română făceam lecţiile obişnuite de literatură, de gramatică.

            — Ungureşte te-a învăţat cineva ceva?

            — Din păcate, nu.

            — Ştii ungureşte?

            — Nu ştiu, din păcate.

            — Nu înţelegi nici dacă vorbeşte cineva?

            —Aşa, câteva cuvinte. Dacă vorbeşte cineva cu mine în limba maghiară, nu ştiu pentru că nu am fost învăţat. Şi, după cum am auzit ulterior, au fost acolo mai mulți elevi de etnie maghiară.

            — În clasă mai aveai maghiari?

            — După cum am înţeles, eram vreo 3-4 maghiari, dar elevi în şcoală eram 600-700. Multă lume m-a întreabat (oameni de presă, colegi): „Attila, dacă ai numele acesta maghiar, totuşi, tu nu ştii ungureşte?" Nu ştiu, deşi ar fi fost bine.

            — Hai să trecem în clasa a VI-a și a VII-a.

            — În clasa a V-a, din păcate am rămas repetent din cauza bătăilor.

            — Dar cine continua să te bată?

            — Educatorii, copiii mai mari.

            — Reții nume de educatori din acea perioadă?

            — Coltor  Arghir.

            — Ăsta te bătea?

            —Am spus că mai luam un 4, un 5. Şi eu stăteam în banca din faţă, eram mai micuţ de statură. Când intra la meditaţie, după-masa, lua legătura de chei şi mi-o trântea în cap, îmi spărgea capul cu cheile. Stăteam în primul rând, fiindcă eram mediocrul şcolii. Recunosc că am fost un elev mediocru.

            — Stăteai în primul rând, ca să vezi mai bine.

            — Şi să mă aibă la mână. Îmi amintesc foarte bine, nu pot uita câte zile-mi dă Dumnezeu. Cum am numele Attila, doar ştiam că Attila a fost regele hunilor. Îmi spunea: „Hunule, iar ai luat 4, iar ai luat 5!" În bătaie de joc. Îmi spărgea capul, plângeam şi mă ascundem pe sub bănci de frică. Venea către mine şi întreba: "De ce ai luat 4, de ce nu vrei să înveţi? Nenorocitule, neghiobule! Dacă mai iei odată 4, te bat de te snopesc!" Îmi amintesc foarte bine. I-am spus odată: „Domnule Coltor, nu mă mai bateţi. O să mă fac mare, o să mă duc într-o zi şi o să vă spun la tanti directoarea." În perioada aceea, când am trecut în ciclul gimnazial, a venit la școală tovarăşa Brişan Flavia. Era profesoară de franceză. La început, prima dată după ce a venit, preda franceza, apoi au momit-o să fie directoare de şcoală.

            — În ce clasă erai?

            — Cred că eram înspre clasa a VI-a. Şi supărându-mă, am spus: "Mă duc şi vă spun la tovarăşa Brişan: ori o să mă mute din clasa asta, ori n-o să mai fiţi dumneavoastră educator." "Încă mă ameninţi că te duci la Brişanca să mă reclami?" "Nu vă ameninţ, domnule. Dar de ce mă bateţi atâta?"… Găsea motive. Fiindcă eu, cred, în momentul acela am început să lucrez la sera de flori.

            — Aveaţi seră de flori?

            —Da, aveam tot felul de flori acolo. Şi bărbatul doamnei Brişan, pe nume Brişan Traian, era profesor de biologie, dumnealui m-a dedat în muncă și grănirărit. Îmi plăcea să mă joc cu florile. Preda și botanică, da. Iar în incinta casei de copii, înspre grădina de legume, aveam şi o seră cu flori. Aveam şi grădină de legume, pe o suprafaţă foarte mare. Şi pe mine m-a dus domnul Brişan acolo: „Attila, dacă ţie-ţi plac florile, o să lucrezi la sera cu flori." Spunea că o să lucrez cu fete mai mici, cu fete mai mari, cu băieţi: „Şi tu să fii ca un fel de coordonator." Am început să pricep... Şi probabil că toate mi-au venit - toate relele împotriva mea - datorită faptului că a aflat că deja oamenii aceştia mă îndrăgesc, doamna Brişan şi domnul Brişan. Şi ei, educatorii şi-au închipuit un lucru: că eu, dacă mă mai bate Coltor, mă duc şi îl pârăsc.        

Și până la urmă l-ai pârât?

            — L-am pârât. L-au schimbat de la clasa mea şi au adus un alt educator, pe Butaci Emil, un om în vârstă care într-adevăr se ocupa de noi. Trebuia să fie pensionat, dar i-a zis doamna Brişan: "Dumneata o să te ocupi de clasa a VI-a, că acolo sunt copiii cu probleme. Dumneata s-ar putea să faci o clasă foarte bună din acei elevi. Acolo e şi elevul Attila care a fost bătut mult." Şi, în sfârşit, după aceea el, domnul Butaci s-a ocupat de noi. Din momentul când acel om s-a ocupat special de persoana mea, de mine, ca elev, eu am făcut progrese mari: aveam note de la 7 în sus, am început să învăţ… Diferenţa de educaţie. De educaţia şi de răbdarea pe care le-a avut acest om cu mine şi nerăbdarea celuilalt, care - am simţit şi simt şi acum - m-a maltratat cu bună ştiinţă. Domnul Butaci Emil ne-a dus până în clasa a VII-a. Aflând dumnealui că eu mă ocupam de flori la seră, a zis: „Attila, vezi că a zis doamna directoare ca după ce îți gaţi lecţiile, să te ascult şi să te duci la flori". Pregăteam flori pentru clase, pregăteam flori pentru birouri, era o muncă frumoasă. Ne bucurăm cu toată lumea. A spus: „Tu să fii cuminte, Attila, că nu o să te mai bată nimeni". Dar nu pot să-l uit pe fostul educator care mă zgâria pe faţă și îmi curgea sânge pe frunte. Tot aşa m-am ridicat odată, cu orice risc, și am ieşit din clasă. M-a prins de mână, m-a tras înapoi și a zis: „Treci în clasă!" Picioare în fund mi-a dat, în cap, de multe ori m-a lovit şi cu scaunul în cap. Şi nici nu mă mir că poate, datorită acestui fapt, un pic am fost dereglat la cap fiindcă o perioadă am fost bătut în continuu.

            — Te băteau şi noaptea?

            — Într-o noapte, odată am fost bătut legat de masa din dormitor cu curele.

            — În faţa copiilor?

            — În faţa copiilor, în pielea goală.

            — Cine a făcut asta?

            — Tot nişte educatori, dar nu le mai ţin minte numele. Alţi educatori. Și elevi mai mari.

            — Înseamnă că au venit în mod special să te bată.

            — În mod special, trimişi anume. Îmi amintesc că eram în clasa a VII-a când am fost aruncat de la etajul III în zăpadă, la oră din noapte.

            — Zăpada era mare?

            — Da.

            — Ai păţit ceva?

            — Din fericire nu am păţit nimic.

            — Cine te-a aruncat de la etajul III?

            — Cîțiva copii sau educatorul.

            — Nu-ţi aminteşti cine?

            — Nu-mi amintesc bine. Era noapte, noapte era.

            — Cum ai scăpat de acolo?

            — Singur. Am ieşit din zăpadă şi m-am dus la infirmerie.

            — Era cineva la infirmerie?

            — Toată noaptea era, că erau mulţi copii internaţi.

            — Erai în pielea goală?

            — În indispensabili. Am bătut la uşă şi m-au primit: „Ce-i cu tine, Attila?" „M-au bătut şi m-au aruncat de la etaj." Le-am spus că m-au aruncat nişte copii mari şi nişte educatori. M-au dus după aceea la Cluj şi am stat vreo trei săptămâni în spital.

 

               (final de casetă, partea I)

 

            — Pârâciosul şcolii, așa îți spuneau?

            — Pârâciosul şcolii, da. Eu descoperisem nişte lucruri neplăcute care se întâmplau împotriva noastră, a elevilor.

            — Le-ai spus şi faptul că ai văzut că furau alimente?

            — Da.

            — I-ai spus directoarei?

            — Da. A zis: „Attila, când vezi, hai şi spune-mi". Da. "Ai curaj şi spune. Şi dacă o să fii bătut, o să se întrunească în sala profesorală și o să discutăm..."

            — Au început să te bată şi colegii?

            — Păi îi puneau educatorii. Ca să mă bată, da. Ca să nu-mi dau seama că au fost trimişi de ei împotriva mea, mă urmăreau când mergeam cu flori la vânzare... Erau flori de la casa de copii. Aveam un camion şi mergeam la vânzare. Mergeam în piaţă, mergeam la Vatra Dornei și, în special toamna, cu crizanteme, le duceam la Cluj.

            — Eraţi mai mulţi care mergeaţi şi vindeaţi flori.

            — Banii proveniţi erau ai casei de copii, ca să ne poată cumpăra alimente şi ce era necesar. Nu de puține ori, îmi amintesc că eram scos de la masă, mă luau de la masă educatorii de care am amintit: „Hai, ia-ţi tălpăşiţa, du-te-n seră şi mănâncă buruieni!” Mă scoteau de la masă, să mănânc buruieni în seră. Colegii mei de clasă îmi puneau câte un pic de mâncare într-un borcănaş, îmi aduceau pe furiş, în seră, să mănânc, ca să nu-i vadă, să nu li se întâmple ceva. Le era milă de mine, colegilor mei de clasă. Până acolo au ajuns cu pedepsele, să-mi ia mâncarea pentru că mai lipseam de la meditaţie sau de la servirea mesei.

Aveaţi uniforme bune?

            — Erau uniformele acelea negre, comuniste… Eu nu suportam uniforma. Mie, când îmi puneau cravata de pionier la gât, mă ascundeam după alţi copii şi o rupeam, efectiv o rupeam. Da, am rupt-o, nu mi-a plăcut cravata de pionier.

            — De unde ţi-a venit asta, să nu-ţi placă cravata de pionier?

            — Nu ştiu, eram aşa mai răzvrătit.

            — Din cauză că te băteau.

            — Da. Şi în gândul meu îmi spuneam: "Îmi mai pun şi cravată la gât? Ce să fac cu ea?"

            — Hai să mergem în clasa a VIII-a, să vedem. A, mâncarea, cum era?

            — Mâncarea era şi bună şi rea. Supă de cartofi, macaroane cu carne din când în când. Felul trei ne dădeau zilnic. La fiecare prânz, da, nu pot să nu-mi amintesc, aveam dulciuri, mai o ciocolată, mai o portocală. De Crăciun, de Anul Nou primeam pacheţele.

            — Când era vacanţă ce făceaţi, stăteaţi în curtea şcolii?

            — Vacanţa mea era în sera de flori. Dar, de obicei ne trimiteau în tabere, la mare, la Sovata, la Vatra Dornei. Da, am fost şi la mare. Însă când am simţit că am fost prins de pasiunea mare pentru flori, am renunţat să mă mai duc în tabere şi stateam toată vara în școală, cât era vacanţa de vară. Că eu, neavând părinţi, tot trebuia să stau şi în timpul şcolii şi în perioada vacanţei. Unii copii mergeau la părinţii lor. Da, erau foarte mulţi copii care mergeau la părinţii lor. Unii îşi cunoşteau părinţii, da. Din casa de copii, aceşti copii erau îmbrăcaţi cel mai frumos. Părinţi care mai aveau posibilităţi. Dar erau și părinţi săraci… Nu aveau cu ce să-i întrețină…

            — Attila, ne apropiem de sfârşitul benzii, dar încă mai avem timp vreo 30 de minute. Hai să terminăm cu şcoala şi să ajungem la momentul când te-ai mutat, v-au mutat de la Prundu Bârgăului.

            — În 1976 din păcate a venit o veste proastă pentru noi, ca o bombă pentru elevii din Casa de copii.

            — De ce era proastă?

            —Noi acolo dacă am fost ca fraţii... Urma să ne despărţim. Au venit autobuze din toate judeţele, îmi amintesc că erau autobuze înșirate de la primăria din Prund până la noi, la Casa de copii. Un şir întreg de autobuze. Erau prezenți și de la circulație, de la miliţie. Ne-au spus tam-nesam: „Copii, ne facem pachetele, ne pregătim şi mergeţi fiecare în judeţele voastre”. Eu trebuia să fiu în judeţul Alba. Am fost repartizați, împărţiți pe judeţe. Datorită actelor noastre personale, s-a aflat la fiecare din ce judeţ au fost aduși acolo, la Prund. 20-30 de copii din judeţul Alba, 20-30 de copii din judeţul Cluj, din Câmpia Turzii, din Gherla. La fel și cei din oraşele din Moldova erau împărţiţi. Noi, însă, gata, nu am vrut să ieşim din curte!... Nu am vrut să ieşim din curte. Ne-au pregătit alimente şi de toate, dar noi ne trânteam pe jos. Eram supăraţi că de ce se desfiinţează școala. Eu am fost urcat cu forţa în autobus. Cu forţa am fost luați… Dacă aveam ghiozdane?... Nu, nu aveam ghiozdane deloc. Pentru că noi nu trebuia să venim de la distanţă, pentru că toate erau în incinta școlii. Cărţile le ţineam în bănci, nu puteam să le ducem în dormitoare. Și profesorilor le-a părea rău că trebuie să plece. Ei locuiau în Bârgău şi era normal că a fost o lovitură mare pentru ei. O lovitură peste noapte, neașteptată. Ne tot chemau, dar noi ziceam: "Nu intrăm, nu intrăm!" Era vorba de autobuze. Astfel am plecat fiecare în judeţul din care venise, dar eu am fost dus la Beclean. La casa de Copii din Beclean.

            — Te-ai cerut?

            — Eu m-am cerut să rămân în Beclean pentru că, dacă mergeam în Alba, acolo nu cunoşteam pe nimeni şi aș fi fost ca un străin. Şi cu ajutorul doamnei directoare, a doamnei Brişan, mi-a făcut o cerere de mână şi a trimis-o acolo. A zis: „Attila, tu o să rămâi în Beclean dacă iubeşti locurile ăstea”. Şi eu am rămas în Beclean.

            — Acolo era şcoală nouă, nu?

            — Încă nu. Ne-au cazat la un castel, în spatele lui era o topitorie de in şi cânepă. Acolo am fost cazaţi. Dar din păcate nu aveam apă la castel. Nu a fost apă, nu a fost căldură, nu a fost nimic în acel castel.

            — Nu erau sobe în săli?

            — Sobe erau, dar lemnele a trebuit să le transferăm din Bârgău, cu camioanele. Din Bârgău. I-au pus pe elevii mai mari să le hămălească. În vară a început perioada de trămbăleală. Noi, copiii mai mari (a VII-a, a VIII-a), ne-au pus să ajutăm la camioane. De la fosta Casă de copii încărcam. Au dezafectat tot. Tot-tot-tot s-a împărţit la Beclean şi la Câmpia Turzii și în alte localități. Şi ajungând acolo, la Beclean, am dus toate lemnele. Cum ziceam, în 1976 s-a început dezafectarea. La Beclean nu era apă la bucătărie. Ne puneau pe ăştia mai mari să aducem apă cu nişte cratiţe mari, cu oalele. Aduceam apă de la nişte fântâni din Beclean, de acolo. Ca să ne facă de mâncare, să ne încălzească apă pentru ca să ne spălăm rufele. Sobele care erau, erau vechi. Apoi au începur, după 2-3 săptămâni, să monteze sobe la bucătărie, sobele din dormitoare, din clase. Îmi amintesc că eram acolo vreo 200-300 de copii. Da, la Beclean, după ce s-a făcut mutarea, eram elevi de la clasa I până la clasa a VIII-a. Şi învăţau copiii în oraş, în Beclean, iar meditaţiile le făceam în incinta castelului. Erau câteva spaţii pentru grupe, iar în alt spaţiu erau dormitoarele pentru fete şi băieţi. Şi eu deja fiind mare, aveam alte drepturi, nu ca şi cei mici. Eram deja la şcoala profesională. Iar în timpul vacanţei eram cazat tot la Beclean. La Bârgău înainte de a ne muta a fost director unul Pavel Ion şi doamna Pavel Maria. Înainte cu vreo jumătate de an - aproape un an -, până când s-a terminat cu mutarea totală. Şi doamna Brişan a fost transferată la altă şcoală.

            — Atunci la Beclean cine era director?

            — Prima dată a fost domnul Câmpean Valer. După aceea a fost domnul Pavel. După aceea Titus, aceşti doi din urmă ne-au fost ulterior şi profesori la Beclean, au venit cu noi cu tot. Cam trei sferturi dintre profesori au fost transferaţi la Beclean. Nemaiavând servicii la Prund, inspectoratul le-a dat un sprijin să poată să profeseze până la pensionare, ca să nu rămână pe drumuri. Le-au dat chiar şi două blocuri de locuinţe, tot acolo împreună.

            — Trecem, mergem mai departe. Ce-ai mai făcut? Cum ai ajuns să faci şcoală şi să scapi din casa de copii?

            — Eu am fost în profesională, am făcut doi ani la Arad. Da, operator mase plastice. 1976-1978, atunci am terminat. Operator mase plastice, şcoala profesională la Grupul Şcolar al MIU Arad. Industria uşoară, cum se spunea atunci. Ministerul Industriei Uşoare, la acea vreme aşa era inscripţia. Eu terminând şcoala profesională. Practica o făcusem la fabrica de jucării Arădeanca, aşa se numea. Acolo se confecționau păpuşi. Lucram cot la cot cu muncitorii. Pe noi mai mult ne puneau la cuptoare, acolo unde se făceau mingi. Pe fete, pe colegele noastre nu le puteau pune acolo, că se îmbolnăveau. Acolo era mediu toxic. Și tot acolo m-am împrietenit cu muncitorii, muncitorii au aflat că am crescut la casa de copii. Aduceau pacheţele şi din pacheţel mâncam împreună cu ei, erau ca părinţii noştri. Noi acolo le spuneam tată şi mamă, simţind lipsa de afecţiune părintească. Şi s-au învăţat cu noi. Şi am terminat şcoala profesională. În 1977, în iunie, acolo am prins şi cutremurul, în 4 martie 1977, din păcate, îmi amintesc foarte bine. Ştiu că am ieşit din dormitoare în izmene şi în chiloţi, fiecare cum ne găseam, că eram cazaţi la căminul muncitoresc. Cutremurul a avut loc seara... Eram în sala de televizor în acea seară. Noi băieţii eram în faţă şi fetele erau mai în spate. Şi-mi amintesc foarte bine că era filmul „Dulce şi amar”. Şi eu am văzut, cum eram în faţă, că lampa se mişcă. Erau lămpi din acelea de pe vremuri, care atârnau. Le-am spus colegilor: „Mă, fiţi atenţi că asta înseamnă cutremur.” Când le-am spus, în acel moment am căzut de pe bănci. Băncile pe care stăteam erau joase, dar se clătinau cu noi. A căzut şi televizorul de pe suport, aşa a fost cutremurul de mare. Eu le-am spus: „Haideţi să fugim, că iar vine ceva necaz.” Parcă aveam previziuni la vârsta aceea, (aveam vreo 18 ani). Am început să fugim buluc pe scări. Ne-am călcat pe picioare. Unii s-au lovit la cap, la mâini. Am stat toată noaptea în faţă la căminului.

 

            (întrerupere în banda magnetică)

 

— În vacanţa de la profesională eram cazaţi tot la Beclean. Acolo, acum, fiind director Gavriluţiu Ion, m-a numit pedagog de noapte. Da, la Beclean. M-a numit pedagog de noapte la copiii mici. Cineva o fi ieşit în pensie, cineva care o fi fost pedagog de noapte. Spunea: „Eşti gospodar, ne ajuţi pe aici prin curte cu copiii.” M-a angajat pe post de portar. Zice: „Vrei să te angajăm noaptea? Ziua lucrezi cu florile, cum îţi place ţie şi noaptea să lucrezi ca pedagog”. Deci ziua lucram cu florile şi noaptea cu copiii: la dormitoare, făceam focul, îi duceam la baie, eram pedagog de noapte. După aceea, nu după multă vreme, am mai auzit, cum era pe vremea aceea, din ziarul Ecoul, că se va deschide o fabrică de mase plastice aici, în Bistriţa. Apoi mi-a spus directorul, zice: „Attila, dacă vrei, acolo o să fie un salariu mai bun pentru că lucrezi în fabrică”.

            — Muncitor calificat.

            — Da. „Dacă vrei, să mergi acolo”. Astfel, în octombrie sau noiembrie, 1978, eu am cerut transferul la această fabrică.

            — Cine era director?

            — Atunci era director Görgényi Bela. Era directorul prim, directorul general. Dar am avut probleme: nu a vrut să mă angajeze. Zicea că noi, de la casa de copii, nu cunoaştem meserie! Că nu e nimic de capul nostru!

            — Nu a vrut să te angajeze?

            —Nu a vrut. Că noi din casa de copii am fi nebuni. Încercau de atunci să ne marginalizeze, să ne subestimeze, să creadă lumea din jur că noi nu am fi capabili. Muncitorii, maiştrii, inginerii, directorii, ziceau: „Orfanul din casa de copii, nenorocitul! Cine l-o fi angajat pe ăsta? Nu se pricepe la nimic.” Așadar, în privinţa angajării m-am lovit şi de chestia asta. Tot timpul încercau să ne marginalizeze pe noi, care am fost crescuţi în orfelinatele din România. Ne blamau cu tot felul de treburi murdare: că am fi niște netrebnici, că nu putem face faţă serviciului la care trebuia să lucrăm.

            — Armata ai făcut?

            —Am făcut armata. Am fost încorporat la Galaţi. După aceea m-au transferat la Botoşani. La Botoşani, la Timişoara, la fabrica de ciment (la Alejd, judeţul Bihor). Ciclul I l-am făcut la artilerie, la tunuri. Acum că am terminat operator mase plastice..., că sunt crescut la casa de copii. Ca pe mulți alții mă puneau să spăl veceul, să şterg praful de sub paturi. Cu lama de bărbierit să curăţ fecalele la toaletă, noaptea. Îmi amintesc că făceam instrucţie separat, nu știu de ce, separat cu mine. Gradații mă luau separat, îmi puneau masca pe figură până îmi curgea sângele pe nas, mă punea să alerg. Am fost şi la trageri? Am făcut instrucţie specială, exerciţii speciale, pregătire de război. La munci agricole ne-au dus prin toată Moldova. La mălai, la cartofi, la sfeclă. Armata am făcut-o un an şi opt luni. Ţinea un an şi patru luni, dar ne-au mai ţinut 4 luni în plus. Ştiu că m-am eliberat aproape de 1980, în ajunul de Crăciun am fost liberat. Am gătat armata şi am revenit la fabrică...

            — Povesteşte-mi cum ţi-ai găsit mama. Când ţi-a venit ideea.

            — Regăsirea mamei... În fabrică vorbeam cu colegii că aş vrea să fac pasul acesta, să o caut pe mama. Colegii se adunau lângă mine, în jurul meu şi-mi spuneau: „Dar cum de nu ai găsit-o până acuma?” Ei erau curioşi fiindcă eu doream să fac pasul acesta, să o caut pe mama.

            — Tu ştiai ceva de mama ta? De tatăl tău nu ştiai nimic.

            —De tata nu. Şi în buletin, în buletinul vechi, e liniuţă, ca persoană neidentificată. Cum se spune, sunt adus pe lume din flori. De aceea, poate, îmi plac şi florile! Dar am reușit, trebuie să spun, de m-am transferat de la Mase Plastice, în 1984, la RomBat, la fabrica de baterii. Şi în 1992, în noiembrie, mi-am pus în gând... să opresc lucrul la acea fabrică şi să fac pasul acesta de a o găsi pe mama.

            — Să-ţi cauţi mama.

            — M-am dus să o caut pe mama, da. Aveam ceva rezerve de bani, am avut nişte bani pe CEC. Şi am zis că mă pun pe tren. Ştiam că mama e de lângă Aiud, că acolo am fost înregistrat când m-am născut. Din buletin rezultă că locul naşterii este Aiud, 1957. Și m-am dus la Aiud şi m-am oprit la primărie. Era perioadă de vară, 15 august 1992. Erau nişte călduri mari. Am plecat la primărie la Aiud, am bătut la uşă peste tot. M-a primit secretara: „Domnule, ce doriţi?” Am vârsta de 35 de ani..., am zis. Am venit să fac un pas important: să o caut pe mama care mi-a dat viaţă. E un lucru firesc ca să caut pe mama care mi-a dat viaţă. Am crescut la casa de copii aproape 19 ani de zile. Da. Zice: „Domnule, haideţi să stăm de vorbă cu domnul primar, să vedem ce putem face.” Am stat de vorbă cu domnul primar. Îmi amintesc că a durat cam 6-7 ore până au căutat-o în arhivă, în toate actele din arhiva de la acea vreme. La un momnt dat au ieşit doamna secretară şi cu domnul primar: „Din fericire avem o veste bună: mama dumneavoastră mai trăieşte”.

 

            Aici banda magnetică se întrerupe. Înregistrarea a eșuat. Ssocs Attila, prezent la Primăria din Aiud, avea în mână adresa unde locuia mama sa. Primarul, impresiot la rându-i,  intenționa să îl conducă cu mașina până în localitatea Decea, la 7 km de Aiud. Attila mărturisește că, de emoție, deși încărcat cu bagaje și cumpărături, a hotărât să meargă până acolo pe jos. Așa a și făcut. În satul Decea, pe str. Gării nr. 101 locuia mama sa, Szocs Rafila. Întâmplarea face să-i iasă în cale chiar prietena mamei sale, Cuțitar Maria. Femeia, o băbuță învârstă, firește, l-a privit și a zis mirată de sine însăși: „Tu ești copilul lui Rafi...” Da, a confirmat Attila. Așa a ajuns în fața mamei lui, într-o casă mică, îngrijită, cu lut pe jos în loc de podele. Emoținat și cu lacrimi în ochi, Attila a spus: „Tu ești mama mea!...” Au început amândoi să plângă. S-au îmbrățișat și au stat așa multă vreme. Mama sa nu știe românește. Attila nu știe ungurește. Pe post de translator era tanti Cuțitar Maria. Trei zile a stat Attila cu mama lui. Era fericit. Și azi e la fel de fericit că și-a găsit mama, după 35 de ani. Unul altuia nu și-au reproșat nimic. Nu aveau ce să își reproșeze. Attila s-a apucat să facă curățenie în casă. A pregătit de mâncare, au vorbit mult, au mâncat, au băut apă și iarăși au vorbit cu ajutorul prietenei mamei sale. Au devenit o familie nouă. Amândoi au căpătat noi puteri. În vara anului 1994, mama sa, Szoci Rafila, la vârsta de 80 de ani, s-a dus în lumea celor drepți. Attila a plâns din nou.

             Szocs Attila, revenit acasă la Bistrița, după mai bine de zece ani s-a hotărât să se boteze. A considerat că nu e prea târziu nici pentru un astfel de pas. S-a adresat Parohiei Romano-Catolice din Bistrița, preotului Peter Gerald. A învățat rugăciuni, a citit și citește texte biblice, a învățat și învață legi noi. Acum este creștin și e un om fericit.

Pe Szocs Attila îl știu demult. Mulți dintre bistrițeni îl cunosc. Nu e prima oară când se destăinuie în fața unui microfon, în fața unui jurnalist. E un om, aparent, obișnuit. Mai puțin obișnuit este însă cursul vieții lui, începând de la naștere până astăzi. Tocmai această latură a nefirescului vieții lui îi face pe mulți curioși: Cum, adica? Se poate încadra viața acestui om în firescul naturii umane?... Szocs Attila este cetățean al țării. S-a născut în urmă cu 61 de ani. S-a născut în România și trăiește în România. Nu după alte reguli decât cele omenești. Dar totuși…

 

Szocs Attila, astăzi este 19 februarie 2018. Ne-am propus, astăzi, să povestim despre viaţa ta, care încă este vie: ai numai 61 de ani, mulţi înainte îţi doresc.

            — Mulţumim. Mă simt un om tânăr, optimist, voios, chiar şi la 61 de ani; nu mă descurajez oricum, prin toate problemele prin care am trecut, începând de mic, de la creşterea mea în  preventoriile și orfelinatele din România. Din păcate am fost abandonat de mama la vârsta de 2 săptămâni, care poate nu a avut posibilităţile necesare să mă crească, să mă educe, să mă întreţină. Ori cine știe din care alte motive… Într-un fel, cu siguranță acuma i-aş mulţumi, trebuie să-i mulțumesc, pentru că altfel poate, astăzi nu eram în viaţă.

            — Atunci să o luăm de la început, să-mi spui cum ai ajuns la casa de copii, cine a fost maică-ta (fiindcă până la urmă ai aflat), cu ce se ocupa ea (dacă ai aflat). Și, totuși, pentru ce te-a încredințat la casa de copii?

            — Ştiu doar din auzite. Am fost abandonat la vârsta de 2 săptămâni (din acte aşa reiese). M-am născut în localitatea Aiud (pe vremea aceea, mi se pare, se numea Regiunea Aiud). Mama, împreună cu o femeie, o cunoştinţă de-a dumneaei, care se numeşte Cuţitar Maria,cu ajutorul ei a întocmit actele. Mama mea se numea Szocs Rafila...

            — E unguroaică?

            — Unguroaică, da. Amândouă au fost la Sfatul Popular din Aiud, acolo au întocmit actele şi m-au internat la un preventoriu până la vârsta de 3 ani, în părţile Aiudului.

            — Cu bună ştiinţă te-a dus.

            — Cu bună ştiinţă.

            — Prin urmare nu ai fost abandonat, ai fost plasat undeva pentru îngrijire.

            — Ba am fost şi abandonat, abandonat cu bună ştiinţă. Doar sub altă formă, nu mă pricep la termeni. Până la 3 ani am stat la creşa din Aiud, la preventoriu. La 3 ani ne-au transferat, știu că ne-au dus cu ceva autobuze, după cum am auzit. După ce am crescut mai mare, mi-au spus alţii.

            — Nu ai cum să-ţi aminteşti.

            — Da. Am fost dus la Prundu Bârgăului, la o casă de copii, la Casa de Copii de acolo.

            — Cum se numea?

            — Se numea Casa de Copii Preşcolari Prundu Bârgăului. Acolo am stat 4 ani, până la vârsta de 7 ani. Apoi tot acolo am urmat școala, primele clase și celelalte… Eram micuţ, eram, acolo, vreo 300-400 de copii. Din păcate, fiind de vârst așa mică, fiecare era cu problemele lui, în general, fiind mai plângăcioşi...

            — Acolo eraţi împărţiţi pe vârste?

            — Da, eram împărţiţi pe vârste.

            — Aţi făcut şi şcoala acolo?

            — Se ocupau de noi, erau nişte educatori care se ocupau de noi, cei de la 3 ani în sus. Ne învăţau să scriem litere, să ne jucăm... E un fel de a zice, să ne jucăm…

            — Aveaţi pedagogi?

            — Erau și pedagogi. Erau pedagogi şi de noapte şi de zi, care ne învăţau. Mă refer acum la copii preşcolari. Pedagogii de noapte ne învăţau la dormitor să ne spălăm pe dinți, cavitatea bucală, cum ziceau, să ne spălăm faţa, să ne facem toaleta. Se ocupau de noi. Se mai ocupau de noi și altfel, ne mai băteau, ne mai chinuiau. Erau două educatoare, tot aşa, la preşcolari.

            — Îţi aminteşti numele lor?

            —La una, da, o chema Letiţia Veronica…, mi se pare. Noi aveam un bazin de înot în incinta şcolii, acolo, şi vara ne învăţau să înotăm. Pe mine - îmi amintesc foarte bine - mă băga intenţionat în apă, ca să beau apă, poate, sau altceva, nu ştiu. Era o plăcere a lor să-şi bată joc de persoana mea, din păcate. Și nu numai de mine. Nu pot să pricep ce avea femeia aceea cu mine.

            — Câţi ani aveai atunci?

            — Aveam înspre 4 ani jumate. Iar eu m-am speriat, plângeam, auzeau trecători de pe stradă pe acolo: „Ce faceţi, doamnă, cu copilul? Vreţi să-l nenorociți?"…

            — Şi asta vă făcea vara…

            — Ne făcea vara, da. Dacă o să aveţi ocazia, puteți să treceți..., ăsta, o să puteţi trece şi o să-l vedeţi. E vechi. E învechit, din păcate. Acum mi se pare mic, dar când eram la vârsta de 3-4 ani, normal că mă uitam la el şi mă speriam. Acea femeie în continuu mă maltrata, mă chinuia, nu ştiu ce avea cu persoana mea. Îmi amintesc foarte bine. După ce am crescut mai mare şi m-am dus la casa de copii pentru şcolari, am auzit că acea femeie a decedat. Ceva problem, se pare, o fi avut şi... Cum spune o vorbă românească, „blestemul meu", „blestemul de pe urmă”.... La vârsta aceea nu ştiam să blastăm, dar poate cineva din colegele dumneaei i-o fi spus că chinuia un copil orfan şi, știți cum se vorbește, toate se trag pe parcurs vieţii unui om. Tot atunci, la dormitoare, ne învăţau să facem pătuţurile, să ne facem ghetuţele, cu un fel de perii... Nouă ne plăcea, simţeam că uite, deja mă îndeletnicesc cu lucruri. După cum am înţeles atunci, ne învaţău să ne gospodărim singuri…, de la vârsta aceea fragedă. Şi ne-a prins bine. Simt eu acum, la vârsta la care am ajuns – 61, că mi-a prins bine.

            — Nu erau rău intenţionaţi?

            — Nu toţi. Nu vreau să generalizez. Au fost specimene care s-ar putea numi inumane pentru cele ce se întâmplau acolo… Și așa, deja am păşit înspre vârsta de 6-7 ani. La 6 ani eram deja în grupa mare (aşa se spunea). Ne învăţau să scriem, acolo, să citim...

            — Aveaţi caiete, creioane?

            — Un fel de…

            — Atunci trebuia să folosiţi toc cu cerneală, nu?

            —Toc cu cerneală am folosit numai când am trecut la casa de copii mari… Până acum m-am referit la prima etapă, 3-7 ani, la casa de copii preşcolari… Dar eram deja mai măreţi, ne învăţau să ne jucăm pe ringhinşpir, pe hinte. Eu deja de pe-atunci am învățat ceva… Erau nişte spaţii verzi acolo, la casa de copii. Erau trasate ronduri cu tot felul de flori. Pot să le spun pe nume: petunii, dalii, garoafe, tot felul de flori. De pe atunci, îmi pare, eram ţintit către acele flori ce creșteau pe spaţiile verzi. Ne scoteau vara afară, în curte, ne scoteau des în incinta școlii. Eram îmbrăcaţi cu nişte haine cu cordoane: la unii mai mari, la alții mai mici, alții mai cădeau în cap, ca piticii. Că aşa era. Viaţă de pitici. Ne puneau pe bănci şi eu stăteam acolo, între nişte educatori, între pedagogi. Şi mă mângâia cineva pe faţă, pe frunte şi zicea: „Ţie-ţi plac floricelele astea?" Mă uitam la ele, îmi amintesc foarte bine. Mă dădeam jos de pe bancă şi pipăiam florile. Şi zicea educatoarea: „Să ştii că tu o să fii un om care o să îndrăgească florile, când o să creşti mare". Şi mie-mi părea bine, mă agățam de educatoare, o pupam, o îmbrăţişam. Aveam tendința să mă fălesc, să mă mândresc. Că, de fapt, putem spune că noi, ardelenii, suntem mândri şi făloşi. E spre binele nostru că avem calitatea asta. Şi a spus: „Hai să te duc la doamna directoare, să-i spun că te-am scos aici, între flori. Și, poate-poate, când aducem ceva ghivece cu flori la clase sau la dormitoare..." Așa mă învăţa să ud floricelele din clasă sau din sălile altor grupe (că erau flori puse pe pervazele de la geamuri). Şi de atunci am învăţat să le ud. Mai apoi, îmi spunea: „Uite-aici o buruiană, pliveşte-o." Îmi dădea un băț şi zicea că e pentru căpălit, pentru prăşit. De-atunci am simţit că ceva va fi cu mine pe viitor, pe când o să cresc mare. Directoarea a spus: "Pentru când o să te duc dincolo, la casa de copii mari..."

            — Dincolo, ce înseamnă?

            — Era o alee care ducea până acolo, dar era aceeaşi unitate școlară. Erau multe clădiri în total, cu tot cu ale preşcolarilor. Se întindea acea casă de copii pe o suprafaţă de 20 de hectare. A zis: "Când o să te duc la casa de copii mari, o să mă duc la viitoarea învăţătoare pe care o să o ai pe clasa I şi o să-i spun că de mic copil ai îndrăgit floricelele”. Zic: "Tanti o să-mi dea ceva dacă mă ocup de flori?”… Zice învăţătoarea de acolo, de la grădiniţă: "Tu o să fii bucuros în suflet că ai pasiunea asta de a munci cu florile." Şi parcă am priceput ceva. Şi mă făleam acolo între copii. Ea ne scotea tot a doua sau a treia zi afară, și iarăşi luam stropitoarea şi o întrebam pe educatoare dacă pot să ud florile. Zicea: „Să vadă şi colegii tăi că eşti micul grădinar."

            — Frumos. Micul prinţ şi micul grădinar!

            —Încă ceva vreau să-mi amintesc. În momentul când eram afară, eram pitici. Erau nişte garduri destul de înalte pentru statura noastră… Ne urcam pe garduri (mă refer la copiii preşcolari) şi când vedeam o persoană, de sex bărbătesc sau de sex femeiesc, la omul respectiv îi spuneam "nenea" şi imediat intindeam brațele înspre braţele lui, ca să ne îmbrăţişeze, și ziceam: „el e tata". Sau, dacă era o femeie, spuneam că „tanti e mama noastră". Vă daţi seama, erau momente emoţionante. Oamenii care treceau pe acolo îşi dădeau seama că trebuie să fim copii orfani, crescuţi fără afecţiunea părintească. Şi eu am sărit într-o dimineaţă peste gard (că aveam spre 7 ani). Era într-o vacanţă de vară, erau nişte călduri că te topeai. Doi colegi de-ai mei de casă m-au tras de picioare şi de mâneci, ziceu: „Attila, hai, să nu te loveşti". „Ba, vreau să sar gardul, că am văzut o tanti care e mama mea!"… Nu că îmi aduceam aminte de mama, doar că am văzut o femeie trecând pe acolo şi am zis că trebuie să fie mama mea, în lipsa mamei adevărate. Şi a venit un educator de acolo din curte şi a zis: "Attila, nu e mama ta. Mama ta te-a abandonat când aveai 2 săptămâni".

            — Ei ştiau cine e mama ta?

            —Ştiau. Nu a putut să-mi spună nimeni, că nu aveau voie. Am zis: "Tanti, lăsaţi-mă să o pup pe tanti asta". Mi s-a părut aşa, că aveam un vis, că poate fi mama mea. A zis: "Nu, să nu păţeşti ceva dacă sari peste gard." A vorbit frumos şi am înţeles. M-a dus la directoarea care era la Casa pentru preşcolari, o chema Aluaş Elena. Ca la copiii ei ţinea femeia aceea la noi. Atât de tare mă îndrăgea pe mine!

            — Era profesoară?...

— La vârsta aceea, nu puteam şti. A spus: "Attila, hai cu mine aici, în birou, hai să povestim cu educatoarea ta. Am auzit că ai sărit gardul. Doamne fereşte, puteai păţi ceva. Să nu mai faci treburi de-astea niciodată." Şi am început să plâng… Da, eram tare sensibil. Şi a venit vremea când ne-au scos pe toţi care eram deja înspre terminarea grupei mari, la 7 ani: „Copilaşi, haideţi aici în curte, vă dau o veste: Voi de la toamnă, la 15 septembrie, o să vă luăm de mânuţe, sunteţi 3 clase care aţi făcut 7 ani, şi vom trece dincolo, la casa de copii mari. O să fiţi în clasa I, o să aveţi învăţătoare, o să aveţi educatoare care o să vă mediteze". Parcă-parcă pricepeam ceva… Când ne-au spus să trecem dincolo, la casa de copii mari, la clasa I, îmi amintesc că ne-au pus în rând, ne-am luat de mânuţe fete cu băieţi... Să nu omit, era casă de copii preşcolari mixtă, cu fete şi băieţi; şi casa de copii mari, unde ne-au transferat, tot mixtă era.

            — Eraţi fete şi băieţi împreună.

            — Da. În dormitoare eram separate, şi la casa de copii preşcolari, şi la casa de copiii mari. Aşa era prevăzut. Îmi amintesc că ne-au aliniat şi era o alee care ducea chiar până la clădirea şcolii. Stăteau cu noi educatoarele pe care le-am avut la casa de copii preşcolari, ne spuneau: „Faceţi tai-tai, faceţi cu mâna colegilor care au rămas încă la preşcolari"…

            — V-aţi luat la revedere.

            — Ne curgeau lacrimile, simţeam că ne-am despărţit de fraţii noştri.

            — Erau fraţii voştri.

            — Fraţii noştri, toţi. Aşa era termenul ăsta, acolo eram o familie. În sfârşit am ajuns în curtea mare.

            — Câţi copii erau în tot complexul acela?

            — Erau vreo 600-700 de copii atunci în curte, când am intrat în clasa I. Era deja un număr imens de copii. Ne-au dus în curtea mare, unde erau nişte mese cu flori: flori tăiate, flori la ghiveci. În mijlocul careului, acolo erau mesele respective așezate frontal şi pe laterale erau puse bănci. Pe bănci ședeau copiii mari, de la clasa a V-a, a VII-a şi a VIII-a.

            — Şi v-au primit pe voi.

            —Ne-au primit. Şi copiii mari au trebuit să ne ia pe fiecare dintre noi, pe pitici, în braţe. Era ceva emoţionant, îmi amintesc foarte bine. Şi stăteau de vorbă cu noi, ne spuneau câte o poveste, ne întrebau cum ne cheamă pe unul, pe altul. Eu chiar eram la o fată în braţe şi m-a întrebat: „Cum te cheamă?" I-am spus că mă cheamă Attila. Mi-a zis: „Vezi că acum o să fii în clasa I, o să te învăţăm să scrii..."

            — Să facem o paranteză: când te-a dat mama la şcoala specială, te-a dat cu tot cu acte. Aşa scria pe actul tău, Attila Szocs?

            — Nu a fost o şcoală specială, în Aiud a fost un fel de creşă. M-am născut în 1957, pe 20 ianuarie, în Aiud… Şi fata respectivă, cum ziceam, parcă s-a ataşat de mine, m-a îndrăgit: „Attila, să fii cuminte, că de-acuma o să creşti mare. Să-i asculţi pe copiii mari, şi noi am ascultat când am venit aici."

            — Erau fraţii mai mari.

            — Fraţii mai mari, fraţii de suferinţă. A spus: "O să ne jucăm împreună în curte, o să te învăţăm să te joci. Să nu te baţi cu copiii mai mari, că nu e voie, tu fiind mai mic". Ne educau elevii mari. După un moment dat, apar directorii la acea vreme. Directori au fost Micle, Bumbu, Vatic şi Vali Florea, aceste persoane au fost directori la acea vreme, pentru diferite vârste școlare.

            — Toţi erau directori?

            — Toţi erau directori, da. De când am fost internat la preşcolari şi până am terminat în 1976, da. Îi mai schimbau, unii au mai decedat. Alții au plecat. Cum am zis, au venit în faţă directorii. Au început să aplaude venirea noastră în cadrul copiilor mari: „Copilaşi, de astăzi înainte sunteţi în clasa I.".

            — Director cine era atunci, îţi aminteşti?

            —Era Micle. Şi Vatic era, el fiind adjunct. Şi ne-au spus: „Copilaşi, să fiţi cuminţi. Aţi crescut mari, nu mai sunteţi mici. De-acuma o să aveţi abecedar, caiet de aritmetică, caiet de citire, socotitoare, toc, peniţă cu călimară." O oră ne-a ţinut un fel de discurs de început de an şcolar, acolo, în curte… Avea un microfon pe un podium. Zice: „Copii, trebuie să fiţi cuminţi, să fiţi ascultători. O să vă învăţăm să citiţi, să vă jucaţi în ordine, să nu vă bateţi. Şi de copiii mari să ascultaţi, că şi ei au fost ca şi voi, la preşcolari." De acolo au început să ne ducă în clase. Ne-au prezentat învăţătorii, care ne-au luat în primire, educatorii, ne-au pus pe fiecare în băncile noastre, fete şi băieţi împreună. A venit învăţătoarea, educatoarea, le-au numit… Îmi amintesc, învăţătoarea pe clasa I era Văran Lidia, care actualmente e pensionară în Beclean. Şi educatoare, îmi amintesc, Zăgrean Maria. Ele ne-au dus până în clasa a IV-a. Îmi amintesc foarte bine de aceste nume. Din păcate, însă, educatoarea Zăgrean Maria tot aşa m-a bătut, ca şi educatoarea de la preşcolari. Nu știu din ce cauză a prins deodată ură pe mine, nu ştiu ce a putut fi cu ea. Avea un obicei, mă strângea de gât până mă sufocam şi de urechi, până-mi sângerau urechile.

            — Cu alţi copii făcea la fel?... Adică pe alţii nu-i bătea, numai pe tine.

            — Numai.

            — În faţa clasei?

            — În faţa clasei. Mie-mi era ruşine că deja eram de aproape 8 ani. Mă înroşeam, o întrebam: „Tanti, ce aveţi cu mine?"

            — Şi?

            — "Eşti obraznic!" îmi zicea.  Îmi dădea cu pumnul peste cap şi peste gură şi peste gât. Îmi lua cureaua de la pantaloni, de la ai mei, şi mă bătea.

            — Nu o vedea nimeni?

            — O vedeau copiii.

            — Nu te-ai dus să-i spui directoarei că te bate?

            —N-am putut să mă duc, eram încă micuţ. Eram copil fără apărare, nu aveam cui să mă plâng.

            — Doamna Zăgrean Maria mai trăieşte?

            —Nu ştiu dacă mai trăieşte. Eu de atunci am simţit că avea probleme cu mine, ceva personal, dar nu ştiam ce. Când mă jucam, nu mă băteam cu copiii; dimpotrivă, ne jucam ordonat. Se spune că copiii se mai bat, se mai ceartă; dar după aceea ne pupam, ne jucam împreună şi eram ca fraţii din nou.

            — Colegii tăi ce îţi spuneau?

            — Colegii spuneau: „Dar de ce te bate numai pe tine?... Că şi noi suntem răi." Ei ar fi vrut să zică ceva, vedeam pe faţa lor că nu le convenea starea de fapt. Dar fiind micuţi... Și de câte ori nu ne-a pus în genunchi!...

            — Pedepsea clasa?

            — Pedepsea clasa. Dacă ei, colegii mei, săreau să mă apere cu vorba, zicea: „Da, începeţi să-l apăraţi? În genunchi, o oră!"… Cu faţa la perete, cu faţa la tablă. Mă dădea şi cu capul de tablă de multe ori. Aveam fruntea spartă de multe ori, îmi curgea sânge. Erau nişte chinuri aparte şi nu-mi convenea. Cum să-mi convină?

            — De învăţat, cum învăţai?

            —De învăţat, învățam. Știu, eram un copil mediocu… Aveam şi 4, aveam şi 5, aveam şi nota 6, eram un copil mediocru. Așa mi se spunea. Dar mă străduiam.

            — Vă dădeau note şi la purtare?

            — Da, la purtare aveam numai 9. 9, pentru că... Numai dumnealor ştiau de ce… Așa a trecut perioada I-IV şi am intrat în clasa a V-a. Din fericire am fost coleg de clasă tot cu elevii din I-IV.

Câţi elevi eraţi în clasă?

            — Erau perioade când am fost şi câte 40 de elevi în clasă. De regulă eram 30 de elevi. Acum aveam profesori, diriginte, nu mai eram cu învăţătoare şi cu educatoare. Am învățat aritmetică, am învăţat adunarea, tabla înmulţirii. La română făceam lecţiile obişnuite de literatură, de gramatică.

            — Ungureşte te-a învăţat cineva ceva?

            — Din păcate, nu.

            — Ştii ungureşte?

            — Nu ştiu, din păcate.

            — Nu înţelegi nici dacă vorbeşte cineva?

            —Aşa, câteva cuvinte. Dacă vorbeşte cineva cu mine în limba maghiară, nu ştiu pentru că nu am fost învăţat. Şi, după cum am auzit ulterior, au fost acolo mai mulți elevi de etnie maghiară.

            — În clasă mai aveai maghiari?

            — După cum am înţeles, eram vreo 3-4 maghiari, dar elevi în şcoală eram 600-700. Multă lume m-a întreabat (oameni de presă, colegi): „Attila, dacă ai numele acesta maghiar, totuşi, tu nu ştii ungureşte?" Nu ştiu, deşi ar fi fost bine.

            — Hai să trecem în clasa a VI-a și a VII-a.

            — În clasa a V-a, din păcate am rămas repetent din cauza bătăilor.

            — Dar cine continua să te bată?

            — Educatorii, copiii mai mari.

            — Reții nume de educatori din acea perioadă?

            — Coltor  Arghir.

            — Ăsta te bătea?

            —Am spus că mai luam un 4, un 5. Şi eu stăteam în banca din faţă, eram mai micuţ de statură. Când intra la meditaţie, după-masa, lua legătura de chei şi mi-o trântea în cap, îmi spărgea capul cu cheile. Stăteam în primul rând, fiindcă eram mediocrul şcolii. Recunosc că am fost un elev mediocru.

            — Stăteai în primul rând, ca să vezi mai bine.

            — Şi să mă aibă la mână. Îmi amintesc foarte bine, nu pot uita câte zile-mi dă Dumnezeu. Cum am numele Attila, doar ştiam că Attila a fost regele hunilor. Îmi spunea: „Hunule, iar ai luat 4, iar ai luat 5!" În bătaie de joc. Îmi spărgea capul, plângeam şi mă ascundem pe sub bănci de frică. Venea către mine şi întreba: "De ce ai luat 4, de ce nu vrei să înveţi? Nenorocitule, neghiobule! Dacă mai iei odată 4, te bat de te snopesc!" Îmi amintesc foarte bine. I-am spus odată: „Domnule Coltor, nu mă mai bateţi. O să mă fac mare, o să mă duc într-o zi şi o să vă spun la tanti directoarea." În perioada aceea, când am trecut în ciclul gimnazial, a venit la școală tovarăşa Brişan Flavia. Era profesoară de franceză. La început, prima dată după ce a venit, preda franceza, apoi au momit-o să fie directoare de şcoală.

            — În ce clasă erai?

            — Cred că eram înspre clasa a VI-a. Şi supărându-mă, am spus: "Mă duc şi vă spun la tovarăşa Brişan: ori o să mă mute din clasa asta, ori n-o să mai fiţi dumneavoastră educator." "Încă mă ameninţi că te duci la Brişanca să mă reclami?" "Nu vă ameninţ, domnule. Dar de ce mă bateţi atâta?"… Găsea motive. Fiindcă eu, cred, în momentul acela am început să lucrez la sera de flori.

            — Aveaţi seră de flori?

            —Da, aveam tot felul de flori acolo. Şi bărbatul doamnei Brişan, pe nume Brişan Traian, era profesor de biologie, dumnealui m-a dedat în muncă și grănirărit. Îmi plăcea să mă joc cu florile. Preda și botanică, da. Iar în incinta casei de copii, înspre grădina de legume, aveam şi o seră cu flori. Aveam şi grădină de legume, pe o suprafaţă foarte mare. Şi pe mine m-a dus domnul Brişan acolo: „Attila, dacă ţie-ţi plac florile, o să lucrezi la sera cu flori." Spunea că o să lucrez cu fete mai mici, cu fete mai mari, cu băieţi: „Şi tu să fii ca un fel de coordonator." Am început să pricep... Şi probabil că toate mi-au venit - toate relele împotriva mea - datorită faptului că a aflat că deja oamenii aceştia mă îndrăgesc, doamna Brişan şi domnul Brişan. Şi ei, educatorii şi-au închipuit un lucru: că eu, dacă mă mai bate Coltor, mă duc şi îl pârăsc.        

Și până la urmă l-ai pârât?

            — L-am pârât. L-au schimbat de la clasa mea şi au adus un alt educator, pe Butaci Emil, un om în vârstă care într-adevăr se ocupa de noi. Trebuia să fie pensionat, dar i-a zis doamna Brişan: "Dumneata o să te ocupi de clasa a VI-a, că acolo sunt copiii cu probleme. Dumneata s-ar putea să faci o clasă foarte bună din acei elevi. Acolo e şi elevul Attila care a fost bătut mult." Şi, în sfârşit, după aceea el, domnul Butaci s-a ocupat de noi. Din momentul când acel om s-a ocupat special de persoana mea, de mine, ca elev, eu am făcut progrese mari: aveam note de la 7 în sus, am început să învăţ… Diferenţa de educaţie. De educaţia şi de răbdarea pe care le-a avut acest om cu mine şi nerăbdarea celuilalt, care - am simţit şi simt şi acum - m-a maltratat cu bună ştiinţă. Domnul Butaci Emil ne-a dus până în clasa a VII-a. Aflând dumnealui că eu mă ocupam de flori la seră, a zis: „Attila, vezi că a zis doamna directoare ca după ce îți gaţi lecţiile, să te ascult şi să te duci la flori". Pregăteam flori pentru clase, pregăteam flori pentru birouri, era o muncă frumoasă. Ne bucurăm cu toată lumea. A spus: „Tu să fii cuminte, Attila, că nu o să te mai bată nimeni". Dar nu pot să-l uit pe fostul educator care mă zgâria pe faţă și îmi curgea sânge pe frunte. Tot aşa m-am ridicat odată, cu orice risc, și am ieşit din clasă. M-a prins de mână, m-a tras înapoi și a zis: „Treci în clasă!" Picioare în fund mi-a dat, în cap, de multe ori m-a lovit şi cu scaunul în cap. Şi nici nu mă mir că poate, datorită acestui fapt, un pic am fost dereglat la cap fiindcă o perioadă am fost bătut în continuu.

            — Te băteau şi noaptea?

            — Într-o noapte, odată am fost bătut legat de masa din dormitor cu curele.

            — În faţa copiilor?

            — În faţa copiilor, în pielea goală.

            — Cine a făcut asta?

            — Tot nişte educatori, dar nu le mai ţin minte numele. Alţi educatori. Și elevi mai mari.

            — Înseamnă că au venit în mod special să te bată.

            — În mod special, trimişi anume. Îmi amintesc că eram în clasa a VII-a când am fost aruncat de la etajul III în zăpadă, la oră din noapte.

            — Zăpada era mare?

            — Da.

            — Ai păţit ceva?

            — Din fericire nu am păţit nimic.

            — Cine te-a aruncat de la etajul III?

            — Cîțiva copii sau educatorul.

            — Nu-ţi aminteşti cine?

            — Nu-mi amintesc bine. Era noapte, noapte era.

            — Cum ai scăpat de acolo?

            — Singur. Am ieşit din zăpadă şi m-am dus la infirmerie.

            — Era cineva la infirmerie?

            — Toată noaptea era, că erau mulţi copii internaţi.

            — Erai în pielea goală?

            — În indispensabili. Am bătut la uşă şi m-au primit: „Ce-i cu tine, Attila?" „M-au bătut şi m-au aruncat de la etaj." Le-am spus că m-au aruncat nişte copii mari şi nişte educatori. M-au dus după aceea la Cluj şi am stat vreo trei săptămâni în spital.

 

               (final de casetă, partea I)

 

            — Pârâciosul şcolii, așa îți spuneau?

            — Pârâciosul şcolii, da. Eu descoperisem nişte lucruri neplăcute care se întâmplau împotriva noastră, a elevilor.

            — Le-ai spus şi faptul că ai văzut că furau alimente?

            — Da.

            — I-ai spus directoarei?

            — Da. A zis: „Attila, când vezi, hai şi spune-mi". Da. "Ai curaj şi spune. Şi dacă o să fii bătut, o să se întrunească în sala profesorală și o să discutăm..."

            — Au început să te bată şi colegii?

            — Păi îi puneau educatorii. Ca să mă bată, da. Ca să nu-mi dau seama că au fost trimişi de ei împotriva mea, mă urmăreau când mergeam cu flori la vânzare... Erau flori de la casa de copii. Aveam un camion şi mergeam la vânzare. Mergeam în piaţă, mergeam la Vatra Dornei și, în special toamna, cu crizanteme, le duceam la Cluj.

            — Eraţi mai mulţi care mergeaţi şi vindeaţi flori.

            — Banii proveniţi erau ai casei de copii, ca să ne poată cumpăra alimente şi ce era necesar. Nu de puține ori, îmi amintesc că eram scos de la masă, mă luau de la masă educatorii de care am amintit: „Hai, ia-ţi tălpăşiţa, du-te-n seră şi mănâncă buruieni!” Mă scoteau de la masă, să mănânc buruieni în seră. Colegii mei de clasă îmi puneau câte un pic de mâncare într-un borcănaş, îmi aduceau pe furiş, în seră, să mănânc, ca să nu-i vadă, să nu li se întâmple ceva. Le era milă de mine, colegilor mei de clasă. Până acolo au ajuns cu pedepsele, să-mi ia mâncarea pentru că mai lipseam de la meditaţie sau de la servirea mesei.

Aveaţi uniforme bune?

            — Erau uniformele acelea negre, comuniste… Eu nu suportam uniforma. Mie, când îmi puneau cravata de pionier la gât, mă ascundeam după alţi copii şi o rupeam, efectiv o rupeam. Da, am rupt-o, nu mi-a plăcut cravata de pionier.

            — De unde ţi-a venit asta, să nu-ţi placă cravata de pionier?

            — Nu ştiu, eram aşa mai răzvrătit.

            — Din cauză că te băteau.

            — Da. Şi în gândul meu îmi spuneam: "Îmi mai pun şi cravată la gât? Ce să fac cu ea?"

            — Hai să mergem în clasa a VIII-a, să vedem. A, mâncarea, cum era?

            — Mâncarea era şi bună şi rea. Supă de cartofi, macaroane cu carne din când în când. Felul trei ne dădeau zilnic. La fiecare prânz, da, nu pot să nu-mi amintesc, aveam dulciuri, mai o ciocolată, mai o portocală. De Crăciun, de Anul Nou primeam pacheţele.

            — Când era vacanţă ce făceaţi, stăteaţi în curtea şcolii?

            — Vacanţa mea era în sera de flori. Dar, de obicei ne trimiteau în tabere, la mare, la Sovata, la Vatra Dornei. Da, am fost şi la mare. Însă când am simţit că am fost prins de pasiunea mare pentru flori, am renunţat să mă mai duc în tabere şi stateam toată vara în școală, cât era vacanţa de vară. Că eu, neavând părinţi, tot trebuia să stau şi în timpul şcolii şi în perioada vacanţei. Unii copii mergeau la părinţii lor. Da, erau foarte mulţi copii care mergeau la părinţii lor. Unii îşi cunoşteau părinţii, da. Din casa de copii, aceşti copii erau îmbrăcaţi cel mai frumos. Părinţi care mai aveau posibilităţi. Dar erau și părinţi săraci… Nu aveau cu ce să-i întrețină…

            — Attila, ne apropiem de sfârşitul benzii, dar încă mai avem timp vreo 30 de minute. Hai să terminăm cu şcoala şi să ajungem la momentul când te-ai mutat, v-au mutat de la Prundu Bârgăului.

            — În 1976 din păcate a venit o veste proastă pentru noi, ca o bombă pentru elevii din Casa de copii.

            — De ce era proastă?

            —Noi acolo dacă am fost ca fraţii... Urma să ne despărţim. Au venit autobuze din toate judeţele, îmi amintesc că erau autobuze înșirate de la primăria din Prund până la noi, la Casa de copii. Un şir întreg de autobuze. Erau prezenți și de la circulație, de la miliţie. Ne-au spus tam-nesam: „Copii, ne facem pachetele, ne pregătim şi mergeţi fiecare în judeţele voastre”. Eu trebuia să fiu în judeţul Alba. Am fost repartizați, împărţiți pe judeţe. Datorită actelor noastre personale, s-a aflat la fiecare din ce judeţ au fost aduși acolo, la Prund. 20-30 de copii din judeţul Alba, 20-30 de copii din judeţul Cluj, din Câmpia Turzii, din Gherla. La fel și cei din oraşele din Moldova erau împărţiţi. Noi, însă, gata, nu am vrut să ieşim din curte!... Nu am vrut să ieşim din curte. Ne-au pregătit alimente şi de toate, dar noi ne trânteam pe jos. Eram supăraţi că de ce se desfiinţează școala. Eu am fost urcat cu forţa în autobus. Cu forţa am fost luați… Dacă aveam ghiozdane?... Nu, nu aveam ghiozdane deloc. Pentru că noi nu trebuia să venim de la distanţă, pentru că toate erau în incinta școlii. Cărţile le ţineam în bănci, nu puteam să le ducem în dormitoare. Și profesorilor le-a părea rău că trebuie să plece. Ei locuiau în Bârgău şi era normal că a fost o lovitură mare pentru ei. O lovitură peste noapte, neașteptată. Ne tot chemau, dar noi ziceam: "Nu intrăm, nu intrăm!" Era vorba de autobuze. Astfel am plecat fiecare în judeţul din care venise, dar eu am fost dus la Beclean. La casa de Copii din Beclean.

            — Te-ai cerut?

            — Eu m-am cerut să rămân în Beclean pentru că, dacă mergeam în Alba, acolo nu cunoşteam pe nimeni şi aș fi fost ca un străin. Şi cu ajutorul doamnei directoare, a doamnei Brişan, mi-a făcut o cerere de mână şi a trimis-o acolo. A zis: „Attila, tu o să rămâi în Beclean dacă iubeşti locurile ăstea”. Şi eu am rămas în Beclean.

            — Acolo era şcoală nouă, nu?

            — Încă nu. Ne-au cazat la un castel, în spatele lui era o topitorie de in şi cânepă. Acolo am fost cazaţi. Dar din păcate nu aveam apă la castel. Nu a fost apă, nu a fost căldură, nu a fost nimic în acel castel.

            — Nu erau sobe în săli?

            — Sobe erau, dar lemnele a trebuit să le transferăm din Bârgău, cu camioanele. Din Bârgău. I-au pus pe elevii mai mari să le hămălească. În vară a început perioada de trămbăleală. Noi, copiii mai mari (a VII-a, a VIII-a), ne-au pus să ajutăm la camioane. De la fosta Casă de copii încărcam. Au dezafectat tot. Tot-tot-tot s-a împărţit la Beclean şi la Câmpia Turzii și în alte localități. Şi ajungând acolo, la Beclean, am dus toate lemnele. Cum ziceam, în 1976 s-a început dezafectarea. La Beclean nu era apă la bucătărie. Ne puneau pe ăştia mai mari să aducem apă cu nişte cratiţe mari, cu oalele. Aduceam apă de la nişte fântâni din Beclean, de acolo. Ca să ne facă de mâncare, să ne încălzească apă pentru ca să ne spălăm rufele. Sobele care erau, erau vechi. Apoi au începur, după 2-3 săptămâni, să monteze sobe la bucătărie, sobele din dormitoare, din clase. Îmi amintesc că eram acolo vreo 200-300 de copii. Da, la Beclean, după ce s-a făcut mutarea, eram elevi de la clasa I până la clasa a VIII-a. Şi învăţau copiii în oraş, în Beclean, iar meditaţiile le făceam în incinta castelului. Erau câteva spaţii pentru grupe, iar în alt spaţiu erau dormitoarele pentru fete şi băieţi. Şi eu deja fiind mare, aveam alte drepturi, nu ca şi cei mici. Eram deja la şcoala profesională. Iar în timpul vacanţei eram cazat tot la Beclean. La Bârgău înainte de a ne muta a fost director unul Pavel Ion şi doamna Pavel Maria. Înainte cu vreo jumătate de an - aproape un an -, până când s-a terminat cu mutarea totală. Şi doamna Brişan a fost transferată la altă şcoală.

            — Atunci la Beclean cine era director?

            — Prima dată a fost domnul Câmpean Valer. După aceea a fost domnul Pavel. După aceea Titus, aceşti doi din urmă ne-au fost ulterior şi profesori la Beclean, au venit cu noi cu tot. Cam trei sferturi dintre profesori au fost transferaţi la Beclean. Nemaiavând servicii la Prund, inspectoratul le-a dat un sprijin să poată să profeseze până la pensionare, ca să nu rămână pe drumuri. Le-au dat chiar şi două blocuri de locuinţe, tot acolo împreună.

            — Trecem, mergem mai departe. Ce-ai mai făcut? Cum ai ajuns să faci şcoală şi să scapi din casa de copii?

            — Eu am fost în profesională, am făcut doi ani la Arad. Da, operator mase plastice. 1976-1978, atunci am terminat. Operator mase plastice, şcoala profesională la Grupul Şcolar al MIU Arad. Industria uşoară, cum se spunea atunci. Ministerul Industriei Uşoare, la acea vreme aşa era inscripţia. Eu terminând şcoala profesională. Practica o făcusem la fabrica de jucării Arădeanca, aşa se numea. Acolo se confecționau păpuşi. Lucram cot la cot cu muncitorii. Pe noi mai mult ne puneau la cuptoare, acolo unde se făceau mingi. Pe fete, pe colegele noastre nu le puteau pune acolo, că se îmbolnăveau. Acolo era mediu toxic. Și tot acolo m-am împrietenit cu muncitorii, muncitorii au aflat că am crescut la casa de copii. Aduceau pacheţele şi din pacheţel mâncam împreună cu ei, erau ca părinţii noştri. Noi acolo le spuneam tată şi mamă, simţind lipsa de afecţiune părintească. Şi s-au învăţat cu noi. Şi am terminat şcoala profesională. În 1977, în iunie, acolo am prins şi cutremurul, în 4 martie 1977, din păcate, îmi amintesc foarte bine. Ştiu că am ieşit din dormitoare în izmene şi în chiloţi, fiecare cum ne găseam, că eram cazaţi la căminul muncitoresc. Cutremurul a avut loc seara... Eram în sala de televizor în acea seară. Noi băieţii eram în faţă şi fetele erau mai în spate. Şi-mi amintesc foarte bine că era filmul „Dulce şi amar”. Şi eu am văzut, cum eram în faţă, că lampa se mişcă. Erau lămpi din acelea de pe vremuri, care atârnau. Le-am spus colegilor: „Mă, fiţi atenţi că asta înseamnă cutremur.” Când le-am spus, în acel moment am căzut de pe bănci. Băncile pe care stăteam erau joase, dar se clătinau cu noi. A căzut şi televizorul de pe suport, aşa a fost cutremurul de mare. Eu le-am spus: „Haideţi să fugim, că iar vine ceva necaz.” Parcă aveam previziuni la vârsta aceea, (aveam vreo 18 ani). Am început să fugim buluc pe scări. Ne-am călcat pe picioare. Unii s-au lovit la cap, la mâini. Am stat toată noaptea în faţă la căminului.

 

            (întrerupere în banda magnetică)

 

— În vacanţa de la profesională eram cazaţi tot la Beclean. Acolo, acum, fiind director Gavriluţiu Ion, m-a numit pedagog de noapte. Da, la Beclean. M-a numit pedagog de noapte la copiii mici. Cineva o fi ieşit în pensie, cineva care o fi fost pedagog de noapte. Spunea: „Eşti gospodar, ne ajuţi pe aici prin curte cu copiii.” M-a angajat pe post de portar. Zice: „Vrei să te angajăm noaptea? Ziua lucrezi cu florile, cum îţi place ţie şi noaptea să lucrezi ca pedagog”. Deci ziua lucram cu florile şi noaptea cu copiii: la dormitoare, făceam focul, îi duceam la baie, eram pedagog de noapte. După aceea, nu după multă vreme, am mai auzit, cum era pe vremea aceea, din ziarul Ecoul, că se va deschide o fabrică de mase plastice aici, în Bistriţa. Apoi mi-a spus directorul, zice: „Attila, dacă vrei, acolo o să fie un salariu mai bun pentru că lucrezi în fabrică”.

            — Muncitor calificat.

            — Da. „Dacă vrei, să mergi acolo”. Astfel, în octombrie sau noiembrie, 1978, eu am cerut transferul la această fabrică.

            — Cine era director?

            — Atunci era director Görgényi Bela. Era directorul prim, directorul general. Dar am avut probleme: nu a vrut să mă angajeze. Zicea că noi, de la casa de copii, nu cunoaştem meserie! Că nu e nimic de capul nostru!

            — Nu a vrut să te angajeze?

            —Nu a vrut. Că noi din casa de copii am fi nebuni. Încercau de atunci să ne marginalizeze, să ne subestimeze, să creadă lumea din jur că noi nu am fi capabili. Muncitorii, maiştrii, inginerii, directorii, ziceau: „Orfanul din casa de copii, nenorocitul! Cine l-o fi angajat pe ăsta? Nu se pricepe la nimic.” Așadar, în privinţa angajării m-am lovit şi de chestia asta. Tot timpul încercau să ne marginalizeze pe noi, care am fost crescuţi în orfelinatele din România. Ne blamau cu tot felul de treburi murdare: că am fi niște netrebnici, că nu putem face faţă serviciului la care trebuia să lucrăm.

            — Armata ai făcut?

            —Am făcut armata. Am fost încorporat la Galaţi. După aceea m-au transferat la Botoşani. La Botoşani, la Timişoara, la fabrica de ciment (la Alejd, judeţul Bihor). Ciclul I l-am făcut la artilerie, la tunuri. Acum că am terminat operator mase plastice..., că sunt crescut la casa de copii. Ca pe mulți alții mă puneau să spăl veceul, să şterg praful de sub paturi. Cu lama de bărbierit să curăţ fecalele la toaletă, noaptea. Îmi amintesc că făceam instrucţie separat, nu știu de ce, separat cu mine. Gradații mă luau separat, îmi puneau masca pe figură până îmi curgea sângele pe nas, mă punea să alerg. Am fost şi la trageri? Am făcut instrucţie specială, exerciţii speciale, pregătire de război. La munci agricole ne-au dus prin toată Moldova. La mălai, la cartofi, la sfeclă. Armata am făcut-o un an şi opt luni. Ţinea un an şi patru luni, dar ne-au mai ţinut 4 luni în plus. Ştiu că m-am eliberat aproape de 1980, în ajunul de Crăciun am fost liberat. Am gătat armata şi am revenit la fabrică...

            — Povesteşte-mi cum ţi-ai găsit mama. Când ţi-a venit ideea.

            — Regăsirea mamei... În fabrică vorbeam cu colegii că aş vrea să fac pasul acesta, să o caut pe mama. Colegii se adunau lângă mine, în jurul meu şi-mi spuneau: „Dar cum de nu ai găsit-o până acuma?” Ei erau curioşi fiindcă eu doream să fac pasul acesta, să o caut pe mama.

            — Tu ştiai ceva de mama ta? De tatăl tău nu ştiai nimic.

            —De tata nu. Şi în buletin, în buletinul vechi, e liniuţă, ca persoană neidentificată. Cum se spune, sunt adus pe lume din flori. De aceea, poate, îmi plac şi florile! Dar am reușit, trebuie să spun, de m-am transferat de la Mase Plastice, în 1984, la RomBat, la fabrica de baterii. Şi în 1992, în noiembrie, mi-am pus în gând... să opresc lucrul la acea fabrică şi să fac pasul acesta de a o găsi pe mama.

            — Să-ţi cauţi mama.

            — M-am dus să o caut pe mama, da. Aveam ceva rezerve de bani, am avut nişte bani pe CEC. Şi am zis că mă pun pe tren. Ştiam că mama e de lângă Aiud, că acolo am fost înregistrat când m-am născut. Din buletin rezultă că locul naşterii este Aiud, 1957. Și m-am dus la Aiud şi m-am oprit la primărie. Era perioadă de vară, 15 august 1992. Erau nişte călduri mari. Am plecat la primărie la Aiud, am bătut la uşă peste tot. M-a primit secretara: „Domnule, ce doriţi?” Am vârsta de 35 de ani..., am zis. Am venit să fac un pas important: să o caut pe mama care mi-a dat viaţă. E un lucru firesc ca să caut pe mama care mi-a dat viaţă. Am crescut la casa de copii aproape 19 ani de zile. Da. Zice: „Domnule, haideţi să stăm de vorbă cu domnul primar, să vedem ce putem face.” Am stat de vorbă cu domnul primar. Îmi amintesc că a durat cam 6-7 ore până au căutat-o în arhivă, în toate actele din arhiva de la acea vreme. La un momnt dat au ieşit doamna secretară şi cu domnul primar: „Din fericire avem o veste bună: mama dumneavoastră mai trăieşte”.

 

            Aici banda magnetică se întrerupe. Înregistrarea a eșuat. Szocs Attila, prezent la Primăria din Aiud, avea în mână adresa unde locuia mama sa. Primarul, impresionat la rându-i,  intenționa să îl conducă cu mașina până în localitatea Decea, la 7 km de Aiud. Attila mărturisește că, de emoție, deși încărcat cu bagaje și cumpărături, a hotărât să meargă până acolo pe jos. Așa a și făcut. În satul Decea, pe str. Gării nr. 101 locuia mama sa, Szocs Rafila. Întâmplarea face să-i iasă în cale chiar prietena mamei sale, Cuțitar Maria. Femeia, o băbuță învârstă, firește, l-a privit și a zis mirată de sine însăși: „Tu ești copilul lui Rafi...” Da, a confirmat Attila. Așa a ajuns în fața mamei lui, într-o casă mică, îngrijită, cu lut pe jos în loc de podele. Emoținat și cu lacrimi în ochi, Attila a spus: „Tu ești mama mea!...” Au început amândoi să plângă. S-au îmbrățișat și au stat așa multă vreme. Mama sa nu știe românește. Attila nu știe ungurește. Pe post de translator era tanti Cuțitar Maria. Trei zile a stat Attila cu mama lui. Era fericit. Și azi e la fel de fericit că și-a găsit mama, după 35 de ani. Unul altuia nu și-au reproșat nimic. Nu aveau ce să își reproșeze. Attila s-a apucat să facă curățenie în casă. A pregătit de mâncare, au vorbit mult, au mâncat, au băut apă și iarăși au vorbit cu ajutorul prietenei mamei sale. Au devenit o familie nouă. Amândoi au căpătat noi puteri. În vara anului 1994, mama sa, Szocs Rafila, la vârsta de 80 de ani, s-a dus în lumea celor drepți. Attila a plâns din nou.

             Szocs Attila, revenit acasă la Bistrița, după mai bine de zece ani s-a hotărât să se boteze. A considerat că nu e prea târziu nici pentru un astfel de pas. S-a adresat Parohiei Romano-Catolice din Bistrița, preotului Peter Gerald. A învățat rugăciuni, a citit și citește texte biblice, a învățat și învață legi noi. Acum este creștin și e un om fericit.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]