Învăţământul privat este încremenit într-un proiect iluzoriu

Atât în perioada postcomunistă visătoare cât şi în actuala perioadă de criză, învăţământul privat ar fi trebuit să fie soluţia ajutătoare, dacă nu soluţia-motor a învăţământului (românesc). El putea să ofere un exerciţiu de formare a tinerilor mult mai flexibil, capabil să fructifice o prestaţie academică serioasă, să găsească resurse de înnoire cu mult mai mare uşurinţă şi eficienţă. Susţinut de expertiza academică oferită chiar de stat, învăţământul privat ar fi putut să funcţioneze ca o „întreprindere” cu scop educaţional. Ar fi avut posibilitatea să se mobilizeze mai uşor şi să-şi asigure un corp profesoral motivat, un mediu de studiu căutat, studenţi interesaţi de învăţarea performantă, competitivă. Pliat pe sistemul de stat, care să-l inspire sau să-l jaloneze, poate chiar să-l incite, distanţat de sistemul de stat fie şi cât să-şi protejeze detenta, învăţământul privat ar fi putut (sau ar putea) să se constituie într-o şansă a politicilor educaţionale, dar a devenit însă (repede şi… deocamdată) un parazit al învăţământului de stat, pe care, direct sau indirect, îl stoarce de vlagă şi-l demotivează cât poate.
Unde sunt resursele private, care ar putea finanţa elita, performanţa, inovaţia didactică?
La peste douăzeci de ani de libertate a... spiritului de iniţiativă, de semănare şi cultivare a acestuia – şi cine dacă nu chiar şcoala ar trebui să cultive aşa ceva? - , iată că, mai ales în învăţământul preuniversitar, nu ne putem... mândri cu şcoli private. Mai încearcă cineva să organizeze vreo grădiniţă sau vreo şcoală strict personalizată, eventual cu suport ... străin, dar lucrurile nu iau avânt. N-avem un gimnaziu sau un liceu ... de referinţă, despre care să putem spune că acumulează „experienţă privată”, o şcoală a cărei personalitate didactică/formativă să fie dată de mişcarea unei minţi eliberate de clişee etatiste, de griji legate de bugetul de stat... O şcoală cu un colectiv inovator, care ambiţionează nu doar să inventeze ci şi să „exemplifice” reforme, pe care un sistem de stat tradiţionalist, prăfuit sau nu mai ştiu cum continuă să fie definit de unii, le agreează sau ... accesează cu greu. Există câteva experienţe, nemediatizate, care se… consumă în „familii” restrânse. Unde sunt resursele private, care ar putea finanţa elita, performanţa, inovaţia didactică? Unde sunt fundaţiile, care ar trebui să urmărească inducerea de nevoi de formare competitive identificate pe plan european sau mondial? Aş vrea să cunosc pe cineva care organizează o şcoală – integrată sistemului – folosindu-se de fonduri private. O şcoală unde corpul didactic aparţine unei elite intransigente, baza materială şi mijloacele de învăţământ asigură aplicarea celor mai revoluţionare metode de predare-învăţare iar elevii – prin părinţii lor – plătesc taxe consistente şi în acelaşi timp sunt interesaţi de dobândirea unor cunoştinţe plătite la un nivel semnificativ. Bine, e aproape ... romantic felul cum văd aici lucrurile, dar cine îndrăzneşte să ofere un asemenea exemplu? Şi nu o face deoarece interesul învăţământului nu (mai) e performanţa la învăţare – decât pentru puţine persoane – ci ... banul.
Învăţământ de dragul banilor
Ideea învăţământului privat a fost confiscată, până şi în mentalul colectiv, de universitate. Au apărut o serie de facultăţi „particulare”, unele mai mari, altele mai mici, de „extensii” cu taxă, la oraşe şi sate... Acestea cuprind între studenţii lor un număr semnificativ de tineri, care au trecut un bacalaureat mai mult sau mai puţin performant, ca să nu zic onorant. În principiu, „mişcarea” nu e rea. Avem nevoie de studenţi, de profesionişti bine pregătiţi pentru o societate ce visează performanţa. O facultate poate îmbogăţi cunoştinţele acumulate, poate induce nevoi (personale) de sporite a eficienţei în formare, poate chiar „corecta” erori ale pregătirii preuniversitare. Numai că unele facultăţi particulare – după cum ne relatează presa mereu - au devenit simple fabrici de diplome, dar nu de simplul drag al diplomelor, ci de dragul banilor. De o parte sunt furnizorii de diplome, motivaţi de câştigurile băneşti, de cealaltă parte, aspiranţii la o diplomă, care dispun de banii necesari şi de o motivaţie – care o fi? – a dobândirii unei diplome, pe o cale mult ... ocolitoare. Cererea de diplome a devenit mare şi aproape ... gratuită în esenţa sa, având în vedere că rămâne aproape ineficientă şi inoperantă în planul progresului societăţii sau, mă rog, al ţării. Filtrul s-ar fi putut păstra la nivelul furnizorului de diplome – facultatea – dar cine să-l regleze. Aici ar fi putut interveni ... expertiza/ autoritatea statului, a ministerului, a elitei academice. Dar cine să le pună în funcţie? Criterii de acreditare a instituţiilor din învăţământul superior există, dar se pare că de multe ori acestea rămân pe hârtie. Bineînţeles că există şi exemple fericite, universităţi particulare serioase, dar demersul lor este mereu umbrit – în planul public – de exemplul instituţiilor de învăţământ care înfrâng constant standardele academice.
Riscurile deprofesionalizării
Mica întreprindere a producerii de diplome de grad universitar, care a subminat deja ideea învăţământului privat, nu funcţionează doar la nivelul epidermic al relaţiei diplomă-bani. Afacerea ascunde mai multe disfuncţii sau noxe. Într-un articol de prin 2006, Simon Leys (un autor la care probabil vom mai reveni cu altă ocazie), spune că există patru factori care fac o universitate funcţională: o comunitate de savanţi, o bună bibliotecă, studenţii şi resursele financiare. Dacă aducem în faţa noastră imaginea unor facultăţi ... particulare, vom constata cum comunitatea lor ... didactică beneficiază şi de profesori buni, nu încape discuţie, dar în aceasta intră şi o serie de doctori făcuţi peste noapte sau navetişti care trebuie să–şi grăbească predarea ca să nu piardă trenul sau avionul. Despre biblioteci, ce să mai vorbim? Dacă găseşti o sală în care sunt adunate câteva mii de volume, este bine. Dar cazurile sunt rare. Umblă bieţii studenţi, care au o intenţie de studiu, pe la bibliotecile judeţene, în cel mai fericit caz, sau pe la foste biblioteci muncitoreşti, dar bibliografia specifică o găsesc cu mare greutate. Şi de multe ori nu o găsesc, dându-se bătuţi în bunele intenţii... Studenţii sunt cum îi dă Dumnezeu. Un profesor care predă la „studenţi” care n-au în cap decât obţinerea diplomei de studii riscă să se deprofesionalizeze şi el. Pentru cine să pregătească un curs formidabil? Predă la nivelul ... aşteptării studenţilor. Pentru profesorii buni, o asemenea practică e un calvar, prăbuşirea unor construcţii interioare, pe care le-au edificat cu grijă şi cu muncă. Iar banii?... Aceştia susţin o motivaţie pur ... mercantilă. Intră mai mult în salarizare şi mai puţin în dotări. Profesorul Simon Leys venea cu un exemplu, poate discutabil, de universitate mare, care într-o perioadă a funcţionat eficient cu bani puţini. Dar, în cazul nostru, cine mai fabrică diplome cu bani puţini?
Părinţii cu bani cumpără examene, nu performanţă
Vorbind despre învăţământul privat, ar trebui să aducem în discuţie şi situaţia (sau condiţia) părinţilor cu bani. Părinţii sunt invitaţi să se implice tot mai mult în viaţa şcolii. Părinţii cu bani ar putea să se implice în formarea tinerilor şi pe calea finanţării şcolilor, a unor şcoli „pretenţioase” în sensul bun al cuvântului (corp didactic de elită, bază materială puternică...). Acest lucru l-ar putea face fie pentru propriii copii, fie pentru tineri dotaţi pentru studiu de performanţă, care răspund unor criterii clare, dar care nu au mijloacele financiare necesare urmării unor anumite şcoli. Din păcate, la ora actuală, unii părinţi cu bani sunt tentaţi mai degrabă să cumpere examene, nu performanţă. Şi apoi nici nu e stabilită prea clar modalitatea de finanţare de către părinţi a şcolii.
Absolvenţii de hârtie
Cândva, o fostă candidată la demnitatea de ministru al învăţământului, completându-şi CV-ul greşit, a dat învăţământul de gol. Încă o dată. Nu-i vorba să dramatizăm şi nici să emitem enunţuri retorice. Situaţia cv-ului redactat cu greşeli – nu mai are importanţă de a cui mână sau minte – a fost tranşată – politic – rapid şi categoric. Reverberaţia şi reflecţia rămân. Exemplul e de ţinut minte pe termen mediu şi lung. Şi asta deoarece pe termen scurt nu se (mai) poate face nimic. Protagonista era, într-un fel, exponenta învăţământului privat, un învăţământ ce nu-şi poate configura condiţia, rămânând încă încremenit într-un proiect a cărui funcţie rămâne în mare măsură, deocamdată, „fabricarea” de bani şi diplome. Spun întâi bani deoarece – în filosofia „universitarilor” deştepţi – unde nu-s bani nu pot fi nici diplome. Evident că exagerez puţin şi-mi cer scuze celor care fac universităţi cu capul, nu cu pixul, dar ne aflăm încă într-un capitalism (educaţional?!...) ce se încăpăţânează să rămână sălbatic.
Revenind la cazul cv-ului completat greşit, trebuie să reţinem că acesta este totuşi un act, un act ... oficial. Modul său de redactare trădează atitudinea pe care o au anumiţi ... actori ai învăţământului (mai ales superior şi particular) faţă de documentele care consfinţesc formarea unui tânăr, faţă de cele care consfinţesc propria traiectorie academică. Diploma academică devine un act oarecare, mai mult „numărabil” decât „măsurabil”, simplă şi sigură sursă financiară. Aceasta nu mai poate fi transformată în act profesional autentic. Rămâne o simplă hârtie, care nu ajută decât la promovări în funcţii lipsite de substanţă. Facultăţile care practică eliberarea de diplome fără acoperire în cunoştinţe lucrează de fapt cu studenţi de hârtie, produc absolvenţi de hârtie. Absorbiţi în societate, aceştia o încarcă, nefuncţional, cu prezenţe negative, neproductive.
E oare cazul să ne întrebăm ce se poate întâmpla acum, când s-a restrâns numărul absolvenţilor de liceu?
Dacă spunem că învăţământul privat este încremenit într-un proiect iluzoriu, încă ineficient, păgubos, nu înseamnă că acesta cheltuieşte bani fără rost, ci că „aduce” bani, în buzunarele unora, fără rost. El este păgubos – prin atâtea exemple aduse de presă – pentru tinerii formaţi, deoarece le formează şi întăreşte atitudini greşite faţă de rostul lor în viaţă. Este păgubos pentru societate, pur şi simplu.