Învățătărul-grănicer Vasile Nașcu, salvatorul munților și fondurilor grănicerești din ghearele fiscului habsburgic (1851-1867)

Dumitru Munteanu

Anul 1851.

An nefast pentru grănicerii năsăudeni, datorită desfințării Regimentului II român de graniță...

Urmare a acestei decizii a Împăratului, fiscul Imperiului Habsburgic confiscă Munții, Pădurile, construcțiile militare, școlare și Fondurile grănicerești de montur și provente, aflate în proprietatea și stăpânirea grănicerilor, considerându-le proprietate a Imperiului și lăsând comunitățile grănicere mai sărace decât au fost la înființarea Regimentului.

Grănicerilor nici măcar nu le vine să creadă ce li se întâmplă. Dezorientarea acestora este totală: cum, Împăratul este acum Dușmanul? Împăratul căruia, în Revoluția din 1840-'49 i-au jurat credință și pentru care și-au vărsat sângele pe câmpurile de luptă ale Europei?! EL, Părintele lor, îi aruncă în sărăcie cruntă?! Îi lasă muritori de foame?!Așa ceva nu se poate!!!

Ca niște copii neajutorați, grănicerii rămân încremeniți în deznădejdea lor, căutând, în dreapta și în stânga, ajutor.

Problema lor este însă aceea că nu are cine să-i ajute. Regimentul de grăniceri s-a transformat în regiment de armată regulată iar ofițerii lor au plecat pe alte fronturi, în arealul fost grăniceresc rămânând doar 3-4 ofițeri pensionari, necunoscători în probleme juridice. Mai este în fosta graniță un vicar foraneu, ce nu poate face mare lucru. Nu au doctori în drept, puținii români cu asemenea studii slujesc în barourileși judecătoriile din Budapesta sau/și în cabinetele imperiale din Viena.

Totul pare pierdut. Grănicerii privesc cum le fug printre degete Munții, Pădurilor, Pășunile, râurile, fostele construcții ale Regimentului, Școlile în ruină din Năsăud, veniturile din cârciumărit, morărit, gatere, etc. Și Fondurile grănicerești, îndestulate cu bani din veniturile lor... Adică...totul! Lâsându-i muritori de foame, fără nici un viitor... Și, mai ales, fără nici un apărător...

Și totuși...

Într-unul din satele foste grănicere (Feldru) trăia un om. Un fost grănicer, ajuns până la gradul de corporal (caporal), absolvind și cursul preparandial (de învățători) în timpul stagiului militar.

Era un tânăr inteligent și, mai ales, cu dragoste pentru neamul său, pentru oamenii satului în care se născuse, devotamentul său extinzându-se la nivelul întregului areal fost grăniceresc.

Acest om se mai deosebea prin ceva de colegii săi intelectuali: cutreiera satele în căutarea de documente iostorice, din perioada Regimentului și își făurise deja și un renume: acela de ”om pricepătoriu”, adică priceput în probleme judiciare -mai ales funciare, de proprietate, de vecinătate și era aprig în afirmarea drepturilor fraților săi grăniceri, pe care încerca să-i apere în conflictele acestora cu ”vecinii” sași sau/și magistratul bistrițean.

Grănicerul acesta era de loc din comuna Feldru și se numea VASILE  NAȘCU.

Născut în anul 1816, luptător pe multe din fronturile europene, a fost ales de destin să dea, prin faptele și sacrificiile sale făcute pentru salvarea Munților, Pădurilor, Școlilor și Fondurilor, o șansă viitorului grănicerilor ziși năsăudeni...

În perioada 1851-1867 își dedică toate puterile luptei cu fiscul imperial, cu familiile nobiliare austriece și maghiare doritoare să se înfrupte din averile grănicerilor năsăudeni confiscate în urma desfințării Regimentului român de graniță, scriind scrisori, memorii, adunând documente pentru fundamentarea acestora, deplasându-se de mai multe ori la Viena -la curtea imperială, delegat al adunării comunelor grănicerești năsăudene, susținând în fața Împăratului, în câteva audiențe personale și a miniștrilor imperiali în alte nenumărate întâlniri și audiențe, cauza năsăudeni, fără să se lase intimidat de aceștia, intimidându-i chiar pe unii dintre ei ce l-ar fi vrut plecat din Viena și, chiar mort!

Rezistă însă, chiar dacă cei 2-3 însoțitori, membrii și ei ai deputăției la Curtea Imperială din Viena, lași sau, poate, doar ne interesați de necazurile grănicerilor, îl părăsesc iar alții, din Năsăud, îl trădează. Rabdă de frig și de foame, petrece sute de zile și nopți în arhivele imperiale copiind documente istorice necesare argumentării cererilor grănicerimii, se îmbolnăvește grav de mai multe ori dar nu renunță și nu părăsește Viena așa cum ar fi dorit miniștrii adversari, asaltându-i necontenit, amenințându-i de multe ori cu denunțarea mașinațiunilor acestora, la Împărat, înfricoșându-i și provocându-le asemenea sentimente încât de multe ori se ascund de el, temători de puterea lui de luptă și de argumentele clare, precise și indiscutabile pe care știe să le aducă în favoarea cauzei grănicerilor.

Uneori, când problemele pentru care a fost delegat la Viena sunt rezolvate, primește noi sarcini din Năsăud și rămâne pe terenul de luptă. Cel puțini de 10 ori este întors din drumul spre casă de scrisorile vicarului Grigore Moisil care îi cere să rezolve alte și alte probleme ale grănicerimii. Iar el, ca un ostaș credincios și devotat, încearcă să reziste, cu puținul sprijin venit din partea lui Ioachim Mureșan, ale cărui studii juridice le-a susținut din stipendii dar, de multe ori, și din bani proprii, cu toate scrisorile soției sale, care îl cheamă acasă. Rezistă, deși banii de trai nu vin de la Năsăud decât după luni de zile, iar ceea ce reușește să împrumute de la cunoscuții din Viena abia îi ajung pentru o lingură de mâncare, pentru materialele necesare copierii documentelor și, mai ales, ținutei protocolare cu care trebuia să se prezinte la audiențele ministeriale și Imperiale, pentru a nu trece drept un cerșetor...

În ultima sa audiență Imperială reușește să obțină semnarea Legii prin care grănicerii năsăudeni reușesc să-și recupereze toate drepturile și se pregătește să plece spre casă.

Nu ajunge însă la Năsăud, pentru că o altă misivă a vicarului îl trimite la Sibiu, unde năsăudenii aveau o cauză nerezolvată de mulți ani și doar el, Vasile Nașcu o putea trezolva... Și o rezolvă!

Ajuns, într-un fina,l în Năsăud, comunele îl recompensează, pentru toată munca și jertfa sa cu...o căruță și doi cai... În plus, este ales Director al Fondurilor grănicerești, unde, în locul a cinci funcționari lucrează de unul singur, fiind de la conțopist la avocat, cercetător pe teren, reprezentant juridic, apărător, investigator în cauzele grănicerilor și... director!. Adică în locul unei recompense, o muncă de sclav...

Găsește un Năsăud plin de invidie și de ură față de persoana sa, poate și datorită faptului că grănicerii din comunele foste componente ale Regimentului îl adulează, considerându-l -pe drept cuvânt!- eroul și salvatorul grănicerimii năsăudene. Cei care îl invidiază până la ură sunt unii dintre foștii săi colegi delegați ce au dat bir cu fugiții din Viena, în fața greutăților, alte personalități năsăudene ce se văd puse în umbră de Vasile Nașcu, dar și unii dintre colegii săi de învățământ ce se consideră mai presus decât el, invidioși pe realizările sale. Din cauza acestora demisionează de câteva ori din funcția de director al Fondurilor, revenind iar și iar, la chemarea vicarului Grigore Moisil, deoarece nimeni nu avea puterea sa de muncă, tenacitatea și cunoștințele sale...

Un număr de ani mai târziu, invidia și ura acelora se concretizează în înscenarea unei inspecții școlare, ce avea drept scop pensionarea sa anticipată imediată. Argumentele: nu și-a cerut voie să plece în misiune la Viena și nu a obținut rezultate bune cu clasa sa (a III-a de fetițe) deoarece nu aplică metode moderne de predare fiind prea...bătrân! (la cei 50 de ani...). Și, ca să nu pară o făcătură, îi oferă o pensie egală cu salarul. Pe care, bineînțeles, Vasile Nașcu o refuză!

Nici unul dintre intelectualii Năsăudului -inclusiv vicarul Grigore Moisil ce era și inspector școlar șef și decident- nu îi ia apărarea, uitând cu totul câte ordine și misiuni i-a dat și de ce a rămas mai bine de un an în Viena, dar și condițiile mizere în care năsăudenii l-au ținut acolo... și cine l-a trimis acolo...

După foarte puțin timp, în anul 1867, scârbit de atâta răutatea omenească, se retrage în casa sa de la Feldru, construită anterior (pentru care le-au trebuit conducătorilor din satele de pe Someș 5 ani ca    să-i dea grinzile, cornii și dranițele necesare!...)

La câteva zile de la pensionarea forțată se îmbolnăvește -de supărare!- foarte grav, considerându-se -cum și era!- abandonat de cei pe care i-a slujit. Atât de bolnav încât nu se poate mișca din pat și își ia un băiat în gazdă, căruia îi leagă, noaptea, de deget o sfoară, ca să-l trezească și să-l ajute în timpul nopții...

Acesta îl părăsește și el și, la 18 zile de la pensionare moare, singur, uitat și părăsit de toți.

Ziua înmormântării coincide cu aniversarea Gimnaziului Năsăudean rămas năsăudenilor datorită luptei luiVasile Nașcu cu fiscul imperial. Și, astfel, exact când preotul săvârșea slujba de înmormântare la capul sicriului lângă care plângea o mână de oameni, peste drum, răsunau acordurile tarafului cântând melodii de joc sparte de țipetele și strigăturile petrecăreților...

Puțini ani mai târziu, la înmormântarea unui preot, câțiva dintre foștii săi prieteni îi caută mormântul.

Zadarnic, nici măcar crucea nu mai exista....

Timpul a trecut. Urmașii i-au construit, în timp, două monumente: la Feldru și Năsăud. Amintirea acestui mare grănicer rămâne doar în cartea unui vrednic om al Graniței năsăudene, dr. Nestor Șimon. Și, poate, în sufletele unora dintre noi... Ceilalți, mulți, l-au uitat!

Dacă Vasile Nașcu nu ar fi existat:

        -Munții, pădurile și pășunile grănicerești ar fi fost astăzi proprietatea statului austriac și/sau ale urmașilor unor familii nobiliare austriece și maghiare, cum este astăzi Castelul Bran și alte proprietăți funciare și imobiliare de pe teritoriul României...

        -Fondul grăniceresc de stipendii (burse) ar fi rămas în proprietatea fiscului imperial iar cărturarii și academicienii arealului grăniceresc ar fi fost doar un vis frumos...

        -Edificiile școlare năsăudene distruse în 1848-'49 nu ar mai fi fost reconstruite iar Gimnaziul și Școala normală nu ar  fi existat...

        -Ținutul grănicerilor năsăudeni ar fi fost doar un oarecare județ sărac din Transilvania și nu o bijuterie din Coroana  României...

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]