Ioan Borşa, OMAGIU LITERAR

La 76 ani, Ioan Borşa ne aduce în faţă un volum apoteotic de versuri, care vin să încunune o experienţă poetică ce se întinde pe o durată îndelungată de peste cinci decenii.

Clasic prin excelenţă, poetul Ioan Borşa nu-şi dezminte opţiunea lirică nici în volumul acestora, corolar – „Poezie pentru statui”. Maniera sa tradiţională a versului, în care se exprimă, este accesibilă şi cantabilitatea are, fără tăgadă, o prioritate absolută. „Au început statuile să plângă/ Că nu le-admiră niciun trecător/ Şi de durere parcă vor să frângă/Tristeţea ce domneşte-n jurul lor”.

O invenţie în alcătuirea acestui volum sunt motourile care însoţesc fiecare poem în parte. Iată în antetul poeziei „La mărţişor” găsim cuvântul arghezian „Cine nu urcă, scuipă şi spurcă”: „La Mărţilor, cuvinte potrivite / Brodeată locul ca pe o comoară/ Să fie toate ca odinioară/ Cu amintiri din florile strivite”.

Adoptând ca intrare în scenă moto-uri din Goga, Blaga, Brâncuşi, Andrei Mureşanu, Topârceanu, Macedonski, Creangă, Vlahuţă, Iorga, Caragiale, Sorescu, Lucian Valea, Ioan Borşa încearcă să se identifice spiritual cu marile figuri totemice, pe care le adoptă ca personalităţi patronale asupra propriei sale manifestări creative asupra propriului său demers artistic: „Când veşnicia s-a născut la sat/ Sigur era pe la-nceputul lumii/ Când se năştea înţelepciunea lumii/ Cu tot ce până astăzi s-a păstrat”.

Un poem consacrat lui Brâncuşi oferă o sinteză lirică de reală stăpânire a comunicării poetice la o valoare incontestabilă: „Cel ce a pus natura să gândească/ Şi să se mişte-n spaţiul virtual/ Făcând atâtea pietre să vorbească/ Cu geniul dintr-un cifru sideral”. Poetul revoluţiei paşoptiste, Andrei Mureşanu, este invocat în numele unei actuale dezrobiri de tiranii corupţiei şi al banului care sunt, în fapt, aidoma celor mai cruzi barbari: „Deşteaptă-te, române, mai strigă Mureşanu/ Ce semn de tutelare cu dreapta ridicată/ Dar veşnica poveste cu ce a fost odată/ Perpetuă să fie de mână cu duşmanul”… „Şi pentru ca statuile de-acum să nu mai plângă/ Părinte, mai ridică, de poţi, şi mâna stângă!”

Un merit al volumului „Poezie pentru statui” este şi cel prin care Ioan Borşa reia într-un fel maniera poetului tutelar, versurile asimilând stilul şi anecdotica celui sub aripa şi umbra căruia şi-a asumat evocarea. Iată o mostră în spirit topârcian: „Şi s-a dăruit cu totul stăpânit de frenezie/ Pentru flori şi pentru gâze, cu minuscule secrete/ Insuflându-le viaţă cu o mare fantezie/ Fără să sfideze nota în cuvintele-i discrete”.

Aproape un imn îi dedică lui Alexandru Macedonski care, în moto-ul ce deschide poezia, se confesează liric: „Sunt mare că mă simt iubire/ Sunt mare că mă simt uitare”. Versurile lui Ioan Borşa la adresa marelui autor al poemului „Noapte de decembrie, sunt, cred, pe măsură: „Poet al nopţilor sihastre/ Udate cu parfum de roze/ Care domnesc numai în astre/ Din sacrele apoteoze/ Udate cu parfum de roze”.

Lecturile desecretizate şi versurile însoţitoare au un vag accent anacreontic, fac din comunicare un soi de izomer care îmbină stilul clasic cu cel modern, deşi divorţul de modă este evident, dar în niciun caz supărător.

Poemele au paradoxal înălţime şi profunzime lirică, poetul coabitând natural, în afara oricărei stridenţe expresive, cu un flux verbal reliefat în discursul limită dintre clasic şi modern.

Elogiu Bistriţei

Iubesc oraşul meu de zi şi noapte

Cu străzi înguste şi medievale

Şi ziduri cu istorii ancestrale

De unde îi aud trecutu-n şoapte.

Bat clopotele noi în vechiul burg

De parcă inima i-o simt cum bate

Învăluind un suflet de cetate

Din care amintirile se scurg.

Pe-aici Vlad Ţepeş îşi purtase paşii

Şi Petru Rareş sau cândva tătarii

Sau o regină-n frunte cu husarii

Ori cu tradiţii prea frumoase, saşii.

Iubesc oraşul vechi şi nou cum este

Şi-i port în suflat, sfânta lui poveste.

„Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!”

Andrei Mureşanu

Andrei Mureşanu

„Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”,

Măreţ răsună Imnul pe-al patriei pământ

Dar tu român şi frate de ce nu ai cuvânt?

Acum când ţara geme de-atâta libertate.

Ne-am deşteptat se pare din noaptea prigonirii

Dar conştiinţa noastră nici azi nu este trează.

Mai trebuie un cântec cu voci care vibrează

Să ne trezim cu toţii din pragul prăbuşirii.

Deşteaptă-te, române, mai strigă Mureşanu

Ca semn de tutelare cu dreapta ridicată,

Dar veşnica poveste cu ce a fost odată

Perpetuă să fie de mână cu duşmanul.

Şi pentru ca statuile de-acum să nu mai plângă

Părinte, mai ridică de poţi şi mâna stângă!

„Scrieţi băieţi, numai scrieţi!”

Ion Heliade Rădulescu

Lui Heliade Rădulescu

Bunule dascăl, ţi-aş aduce aminte

Că-ndemnul tău prea sincer de a scrie

A devenit o simplă ironie

La care n-ai fi vrut să-i fii părinte.

În ce mileniu vei fi spus cuvântul

Care pe frontispiciu te-a fixat

Ca oamenii să nu te fi uitat

Şi să-ţi împodobească-n flori mormântul.

Aveai atunci dreptate, dar acum

E strigător la cer cum se mai scrie,

Ca să rămână ceva şi postum.

A dispărut cuvântul ce zideşte

Planeta-i locuită în chirie

Tot omul scrie, nimeni nu citeşte.

„Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi şi casa mi era îndestulată… şi toate îmi mergeau după plac… de parcă era toată lumea a mea”

Ion Creangă

Amintiri/Viaţa ca un vis

Mă-ntorc în amintiri ca într-o casă

Din care viaţa şi-a făcut un cult

Să văd copilăria mea rămasă

Cu doi părinţi ce au murit demult.

Mă-ntorc în amintiri ca într-un rai

Pierdut, ce m-a lăsat fără cuvinte

Şi-ncerc din frumuseţe-ai fără grai

Să-mi răscolesc aducerea-aminte.

Mă-ntorc în amintiri un necuprins

Cu pietatea lucrurilor sfinte

Şi parcă aş intra în paradis.

Şi-atunci cu toată viaţa adunată

Mă-ntorc în amintiri ca într-un vis

În care nu ştiu dacă am fost vreodată.

„Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare

Să simt în marea lumii simfonie

A visurilor mele întrupare”

Alexandru Vlahuţă

Frumuseţile vlahuţe

Cu-atâtea drumuri prin frumoasa ţară

Ţi-ai risipit viaţa şi cuvântul

Şi din iubire ţi-ai făcut veşmântul

Iar din durere liniştea de seară.

Şi-acum când noi avem de toate parte

Am înţeles de ce în vechea casă

Minciuna stă cu regele la masă…

Şi cred că azi ea merge mai departe.

Nu am să-ncerc prin vorba să mă apăr

Dar am să spun că în eternitate

A fost minţit şi marele Luceafăr

Dar drumurile ce vor fi să fie

Prin lumea frumuseţilor vlahuţe

Spori-vor marea lumii simfonie.

„Cine nu urcă, scuipă şi spurcă”

Tudor Arghezi

La Mărţişor

La Mărţişor, cuvinte potrivite

Brodează locul ca pe o comoară

Să fie toate ca odinioară

Cu amintiri din florile strivite.

Probabil s-a născut la mănăstiri

Asemenea unor muri cu chipuri sfinte

Să poarte o sfinţenie-n veşminte

Şi-o milă apostolică-n rostiri.

Aici toate stăruie să spună

Că nu-i greu chiar din puţin să dai

Dumnezeiescul suflet dacă-l ai

Printr-un miracol toate le adună.

Primeşte deci, din cartea ca o treaptă

Cuvântul cu emblema înţeleaptă.

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”

Lucian Blaga

Aşa s-a născut veşnicia

Când veşnicia s-a născut la sat

Sigur era pe la-nceputul lumii

Când se năştea înţelepciunea humii

Cu tot ce până astăzi s-a păstrat

De-aceea pare simplu şi lumesc

Şi are farmec totul şi ne-ncântă,

Ca într-un colţ de rai cu apă sfântă

Şi cu pământul iubit, dumnezeiesc.

Această fabuloasă simplitate

Dă naştere la omul cel firesc

Cu mintea şi cu inima-nsetate

De legea fabulosului ceresc,

Ce-i scrisă-n cusătura de pe ie

O, Lancrăm, leagăn sfânt de veşniciei.

„Şi-mi pare rău, mai ales,

Acum când se-apropie neaua,

Că mi-am lăsat o viaţă de om

Atât de singură steaua”

Lucian Valea

Despre Lucian Valea

Prea multe ţi s-au dat să pătimeşti

Se poate că nu toate ţi-au fost scrise

Şi singur precum marele Ulise

Ithaca ar fi vrut s-o regăseşti.

Dar după ani prea mulţi de căutare

Ajuns-ai şi la groapa cea cu lei

Pe unde nimeni nu-ntreba ce vrei

Atât doar că sperai într-o scăpare.

Şi totul privind la ani cum ţi se duc

Ca fumul unui foc aprins în zare

Te-ai reîntors pe urma lui Coşbuc

Când mai aveai o singură-ntrebare.

O, Doamne! spune-mi încotro mă duc

Că-n viaţă n-am avut o sărbătoare.

„Cea mai mare minune a lumii este aceea că omul mai există”

Ioan Borşa

Minunile lumii

Piramide egiptene sau grădini din Babilon

Mai ascuns încă secrete pentru cine vrea să ştie,

Iar în templul de la Efes mai există un pilon

Care stă să se răstoarne, dar e un cu veşnicie.

Mausoleul Halicarnas, fost de-o frumuseţe rară

Zeus din Olimp mai este venerat cum se cuvinte

Iar colosul cel din Rodos cu nimic nu se compară

Fiind cea mai măreaţă urmă dintre marile destine.

Farul din Alexandria mai pulsează peste ape

În Dubai altă minune vrea să fie de nespus

Iar dacă zburăm în cosmos să vedem cerul de-aproape

Tot nimic nu-i la-nălţimea celui care-a fost Iisus.

Noi primind a lui lumină mai durăm în lumea tristă

Iar minunea cea mai mare e că omul mai există.

„În vremuri de restrişte nu se mai citeşte literatură, se citeşte spiritualitate”

Ioan Alexandru

Lui Ioan Alexandru

Copil bălai, copil minune

Cu Imne proslăvit-ai ţara,

Tu ai venit ca primăvara

Cu flori şi cu înţelepciune.

De ce n-ai mai rămas puţin

Să vezi mătăniile noastre

Cum strigă sacru către astre,

Să le închini un imn divin.

Ca un memento să rămână

Să dăinuie prin constelaţii

Să-l ţină minte generaţii

C-am fost în ţara cea română,

Rămaşi străini şi fără haină

Vânduţi ca-n Cina cea de taină.

Din volumul „Poezie pentru statui” – autor Ioan Borşa, aflat sub tipar la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca, cu prefaţă de Ion Moise