Ion Creangă și aura lui de legendă

La cumpăna dintre ani, în 1889, s-a stins din viață marele povestitor humuleștean, Ion Creangă, cel care ne-a lăsat nemuritoarele sale povești și ,,Amintiri din copilărie ”, intrate în literatura universală. În același an, cu câteva luni mai devreme, au trecut în eternitate Mihai Eminescu și Veronica Micle. Despre Ion Creangă se spune că avea un spirit încărcat de umor, pentru care, încă din tinereţe i se ,,duse buhul ca de popă tuns’’, vorba plină de duh luată chiar din gura poporului, i-au dat o aură de legendă.
Dacă prietenia lui cu Mihai Eminescu a fost într-adevăr celebră, devenind o legendă frumoasă, cea care s-a creat dintr-o întâmplare este de-a dreptul macabră. Ion Creangă a avut surpriza să-şi vadă necrologul în timp ce era în viaţă. Prin 1884, când boala îl ţintuise la pat, cotidianele bucureştene alertate că humuleşteanul era bolnav, s-au grăbit să-i publice în acea zi de 31 decembrie, necrologul.
Aflând de o asemenea ştire, cu o ironie ce atingea sarcasmul, ar fi zis: ,,Dacă atâta era să-mi fie toată jelania, îmi pare bine că n-am murit încă; aş vrea să mor numai când s-or găsi şi în ţara asta oameni cărora să le pese ceva mai puţin de mine’’. Era o modestie disimulată, căci în romanul copilăriei universale’’ se autocaracteriza ca nimeni altul:
,,Iaca, am fost şi eu în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, care nici tânăr până la douăzeci de ani, nici frumos până la treizeci de ani, nici bogat până la patruzeci de ani nu m-am făcut, dar nici aşa sărac ca anul ăsta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost’’. Dar bogăția și frumusețea lui sufletească au rămas pentru eternitate în cărțile care au încântat copilăria atâtor generații.