Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Ion Cristofor: O, mamă, dulce mamă

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat de-a lungul vieţii şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a descoperit că sunteţi scriitor? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră?

( Menuţ Maximinian)

 

Mama e cea mai importantă ființă din existența oricăruia. Ca orice om, am desigur numeroase amintiri frumoase cu mama. Tot mai des mă copleșește gândul că mama nu mai e, de când a plecat în ceruri. Din nefericire nu pot s-o mai îmbrățișez, nu mai pot să-i aud vorba blândă, sfaturile atât de simple și de înțelepte. Și totuși uneori tăcerea îmi mai vorbește. În clipe privilegiate, spațiul tăcerii ei se umple de stelele ce miau luminat copilăria și adolescența. Mama, scumpa mea mamă, a fost doar o modestă femeie de la țară, cu mâinile și obrazul de culoarea pământului. Dar pentru mine va rămâne mereu cea mai importantă ființă din viața mea. O icoană a bunătății și dragostei. Desigur, imaginea ei rămâne mereu prezentă lângă cea a bunului meu tată. Conform provocării dumneavoastră, ar fi greu să aleg cea mai frumoasă amintire, din noianul de rememorări ce se revarsă asupra mea. Aș spune că tot ce se leagă de ființa mamei e atât de prețios încât ar fi o impietate să stabilesc o ierarhie din noianul de amintiri ce mă bântuie. Sigur, unele amintiri sunt mai puternice, revin mai des în memoria mea de om care nu mai e tânăr. De pildă, îmi aduc aminte, cu mare plăcere, zilele petrecute la munca de la câmp. Zile de sapă sau de seceriș, sub un soare năucitor, când copilul de altădată obosea… Dar vocea și blândele ei îndemnuri îmi dăruiau o forță nebănuită. Înțelegeam că e nevoie să am răbdare până când vom termina lucrul început. “Cu răbdarea treci marea” era una din zicalele ei preferate. Răbdarea, o anume tenacitate proprie omului de la țară, era pentru dânsa una din calitățile de căpetenie. Se cuvine ca omul să aibă încredere în forțele proprii. Avea credința că tot ceea ce ai început trebuie dus până la capăt. În simplitatea ei, mama credea cu tărie că Dumnezeu îi ajută pe cei ce înțeleg să se ajute ei înșiși. Nimic de valoare, îmi spunea dânsa, nu poate fi obținut fără efort. O credință pe care am preluat-o și eu. De la dânsa am moștenit, cred, și un anume simț al modestiei, al bunătății sufletești. În ce privește calitatea mea de scriitor, buna mea mamă era o simplă femeie de la țară, fără prea multă școală. Oricum, ambii părinți, oameni de la coarnele plugului, aveau un respect cvasireligios pentru carte și școală în general. Ei, sărmanii părinți care nu au putut să facă multă școală, s-au străduit din răsputeri, în vremuri de chin și de sărăcie, să mă țină la școlile înalte de la oraș. Evident, mama a fost foarte mândră când i-am dus primele mele cărți, le-a pus imediat în apropierea icoanei la care se ruga. Se subînțelege că imaginea luminoasă a mamei mele e prezentă în numeroase poeme evocatoare. Sunt multe versurile care încearcă să o extragă din “negura de vremi” pe ființa cea mai apropiată de inima mea. În ciuda penibilelor atacuri la ideea de familie, de la Eminescu și Quasimodo (cu a sa Scrisoare mamei, ce o evocă pe “dulcissima mater”) și până la cei mai tineri poeți de azi, mama va rămâne mereu o temă centrală în imaginarul liricii de pretutindeni.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5