Ipostaze

Din modestele noastre studii de istorie spicuim doar trei ipostaze ale magiştrilor noştri:
1.Acad. prof. David Prodan (1902-1993): „Preamărim acţiunea lui Bălcescu pentru împăcarea între unguri şi români, pentru lupta revoluţionară comună (sic!). Pentru care luptă revoluţionară – se întreba istoricul ardelean – pentru ducerea la victorie a Ungariei unei singure naţiuni?
Bălcescu, urmărind eliberarea Ţării Româneşti, punea pe al doilea plan problema Ardealului, depăşit de evenimente, făcea o mare gafă politică. Antrenând entuziasmul tineresc al lui Avram Iancu i-a obţinut neutralitatea acum la mal, când trebuia să lovească. Ar fi făcut-o Comitetul naţional în frunte cu Simion Bărnuţiu, cel în drept să acţioneze în numele naţiunii un asemenea act.
Rezultatul concret al acţiunii de pacificare mediat de Bălcescu a fost: uciderea deputatului Dobra, spânzurarea lui Buteanu, însuşi Iancu cu ai săi au reuşit să se salveze la timp, retraşi la Câmpeni.
Când Kossuth i-a spus lui Bălcescu „să ia pe Iancu cu toată armata lui în Valahia Mare!” i-a venit să sară în sus de bucurie. „N-am fost niciodată aşa de fericit ca în acest minut!”, îi relata lui Ion Ghică (14 iul. 1848). Kossuth i-o putea spune mai clar: „Locul lui Iancu şi al luptei româneşti este dincolo de Carpaţi, nu aici!”.
Bălcescu, depăşit de situaţie, a obţinut „concesii” naţionale, când naţiunea nu de acestea avea nevoie, ci de fiinţa politică naţională”.
2.Acad. prof. Constantin Daicoviciu (1898-1976). Într-o şedinţă în care istoricii noştri analizau critic, foarte aspru, procesul de destrămare a Imperiului habsburgic, magistrul nostru a afirmat că, totuşi, acest Imperiu a avut meritele sale şi, ca atare, nu-l poate ponegri. Întrebat ce argumente are, a răspuns: „pentru că în timpul imperiului austro-maghiar eram tânăr!” Ceea ce, fără îndoială, era un argument împotriva căruia nimeni n-a mai avut a obiecta (apud. Henri H. Stahl (n.1901).
3.Acad. prof. Ştefan Pascu (1914-1998): Redăm numai câteva aspecte. În vremea antedecembristă era trimis ca un pompier să stingă incendiile ivite asupra ţării noastre: la Madrid, Roma, Moscova, Palma de Maiorca ş.a. Dacă la o reuniune a istoricilor erau invitaţi 20 de specialişti, ajungeau la faimosul cabinet 2, unde rămânea numai magistrul clujean!
De exemplu, la o întrunire a istoricilor de la Budapesta, unde erau prezenţi reprezentanţi din toate ţările din jurul României. Din partea română se afla, doar, un nespecialist de la ambasadă. S-au discutat planuri de împărţire a teritoriului naţional – auzeam la radio „Europa liberă” şi că factorii de la Bucureşti l-au trimis imediat pe acad. Ştefan Pascu întrucât urma să se semneze un act final. Intenţia participanţilor a fost împiedicată prin intervenţia românului, trimis urgent!
Sunt doar câteva evenimente care îndeamnă pe cititor la reflecţie.
Ioan I. Bureacă,
prof. pensionar