Istoria doare

Tudor Petcu reuşeşte să aducă, în faţa românilor, clipele tragice ale istoriei. Amintirile depănate de veteranul Matei Gall sunt halucinante. Tulburătoare. Înfricoşătoare. Prin formaţia sa filosofică, fiind masterand al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, specialist în relaţii internaţionale, Tudor Petcu ştie cum să îl atragă pe Matei Gall într-un dialog al confesiunilor netrucate, al etalării clipelor de gheaţă, ca la o spovedanie. Adevărul şi numai adevărul.

Provocarea a reuşit pentru că filosoful Petcu nu este la prima întâlnire cu trăirile exprimate mai apoi prin litere, fiind redactor şi colaborator la publicaţii importante, organizator al unor serii de conferinţe cu caracter cultural şi diplomatic alături de personalităţi marcante. Din toate acestea Petcu a învăţat să descopere latura idealistă a omului. Luminători pe acest drum i-au fost marii filosofi ai lumii, a căror operă este ca un îndrumar al descoperirii creaţiei.

Matei Gall vorbeşte ca supravieţuitor al masacrului de la Râbniţa despre deţinuţii din lagărele din Transnistria într-un interviu amplu, iscat de competenţa şi rigoarea dovedite de Tudor Petcu, precum şi de sinceritatea răspunsurilor lui Matei Gall. Sunt pagini de istorie a secolului trecut care trebuie cunoscute, analizate cu deplină seriozitate, pe baza mărturiilor. În urma masacrului de la Râbniţa dispăreau personaje care ar fi jucat roluri-cheie în anii următori, dar şi tineri militanţi, fără funcţii în administraţie, iubitori ai idealului internaţionalismului marxist ca şansă de depăşire a antisemitismului, antifascişti romantici.

Matei Gall s-a născut în anul 1920 şi deşi era dintr-o familie burgheză de evrei maghiari şi-a riscat viaţa pentru PCR, partid care l-a bănuit de colaboraţionism. Povestea demnă de un film horor ni-l prezintă pe un tânăr care a crezut sincer în comunism, pentru care şi-a riscat viaţa. Scăpat miraculos din masacrul de la Râbniţa, intră în malaxorul de partid.

De la povestea familiei din Deva, în care cei cinci copii munceau alături de părinţi la magazinul familiei, ajungem la revoluţionarul Matei care, la Lugoj, la o fabrică de confecţii, întâlneşte o celulă comunistă. Trăirile se amplifică, adrenalina creşte… Suntem prin anul 1939, cănd Gall aderă la mişcarea ilegală, conspirativă, condusă tot de un evreu pe nume Grun. În toamna lui 1940, când Regele Mihai voia să viziteze Deva, pentru siguranţă, Grun a intrat în vizorul oamenilor de ordine. Aşa au început problemele lui Gall cu poliţia legionară.

Până la arestare şi judecata la Tribunalul din Timişoara nu a fost decât un pas. Aşa de tânăr şi în puşcărie. Revoltător… Cuvintele din interviu apasă crunt aspupra inimii cititorilor. Ne întrebăm însă ce s-a întâmplat cu sufletul băiatului de 20 de ani, despărţit de cei dragi, în clipa în care casa i-a devenit o celulă, iar soarele a fost, de acum, atât de rar la geamul lui. La Caransebeş, în detenţie, cunoaşte pe Nicu Ceauşescu, “un tânăr bâlbâit” şi pe Dej, perceput drept lider. Planurile de evadare susţinute de Dej se surupă în septembrie 1942. 85 de deţinuţi evrei au fost duşi la gară şi îmbarcaţi în vagoane de marfă, precum animalele. Opt zile şi opt nopţi de drum spre calvar, spre altarul răstignirii. Trenul a străbătut pe calea de fier până la Vapniarka, un lagăr mare, fostul sediu al unei unităţi de cavalerie sovietice.

1.000 de evrei, unii arestaţi aiurea, sindicalişti sau oameni care nu făceau politică. Îi denunţase rău-voitori că-s “jidani comunişti”. După un timp Gall este transferat la Râbniţa, la un regim mai sever. La 19 martie 1944, printr-un complot de neimaginat a urmat măcelul. Declaraţia “Nu o să vă doară!”, a răsucit cuţitul în rana celor care urma a fi împuşcaţi. La 270 de oameni din 300, din care 53 de evrei comunişti români, le-au luat viaţa kalmucii încadraţi în Waffen SS, cu ordine precise de la Comandamentul German să cureţe spatele frontului de potenţiale elemente subversive. O noapte sinistră, suprarealistă, care s-a terminat cu subiectul acestei cărţi sub cadavre. Gall a fost una cu moartea. Sânge şi sfârşit.

După învierea din morţi Gall trece prin noi probe de foc şi reuşeşte, prin miracole să ajungă în ţară, la Bucureşti, pe 23 august. După un popas la Ministerul de Externe, ajunge în presă, la Agerpres, de unde în 1969 emigrează mai întâi în Israel, apoi în Germania. Un luptător pentru propriul ideal, pentru propria credinţă, pentru propria viaţă.

Tudor Petcu are meritul de a aduce, într-o carte, lucruri de care s-a şoptit atât de mult, însă s-a scris aşa de puţin. Şi el o face apelând direct la sursă. Ceea ce este inserat între aceste coperţi va fi, cu siguranţă, de acum, citat de câte ori se va vorbi despre aceste tragedii.

Volumul de faţă va trezi, cu siguranţă, prin tema abordată, interesul românilor. Nu sunt mulţi cei care au reuşit să treacă bariera dialogului, aşa cum au făcut Tudor Petcu şi Matei Gall. Un tânăr al vremurilor secolului XXI, când libertatea este un firesc, şi un veteran de aproape 90 de ani, pentru care viaţa secolului XX a fost câştigată cu sacrificii de neimaginat. O lecţie de viaţă pe care trebuie s-o ascultăm şi de la care să luăm aminte. În vecii vecilor...