La noi

„Istorie şi credinţă” – adică viaţă

„Ideea scrierii monografiei satului Ciceu-Poieni a venit ca un impuls lăuntric, ca o achitare a unei datorii morale faţă de locul în care-ţi sunt adânc înfipte rădăcinile prin care fiinţezi, faţă de oamenii, care trăind acolo, sfinţesc glia străbună şi cărora le-o dedicăm din toată inima, dar şi ca un semn de respect faţă de părinţii, moşii şi strămoşii noştri plecaţi de mult la cele veşnice” – mărturiseşte Valentin Falub în introducerea la volumul ”Ciceu-Poieni. Istorie şi credinţă” (editura Eikon, 2011). A adunat documente, a parcurs bibliografie timp de 4o de ani, dar, în redactarea cărţii a avut inspiraţia şi precauţia să-şi ia doi colaboratori: preotul Dumitru Ştir şi fiica acestuia, Beatrice Ştir, originari din aceeaşi localitate (toţi trei menţionaţi în postura de coautori pe coperta întâi).

Ca orice monografie exhaustivă, studiul începe cu „Repere geografice”. Datele oferite, ilustraţiile, terminologia utilizată au proprietatea rigorii ştiinţifice. Coautorii au beneficiat de o bibliografie (pe parcursul capitolelor), care conţine nu mai puţin de 53 de titluri (autorii lor vin din domenii apropiate culturii româneşti şi nu numai: istorici, istoriografi, etnologi, filologi, cercetători ai artei, ai unor ramuri ştiinţifice, bibliologi).

Tonul în redactare, stilul au aceeaşi acribie în capitolul următor, intitulat (necesar) ”consideraţii istorice”, cu deosebire că paginile capătă acum un fel de tensiune epică (inevitabilă), aşa cum (fără ocol) o oferă istoria; pe ici, pe colo şi cu impulsuri sentimentale (de genul „satul nostru drag”).

Ciceu-Poieni e o localitate a cărei istorie poate fi compartimentată în secvenţe cum sunt: „Epoca străveche şi veche”, „Ciceu-Poieni în perioada daco-romană”, apoi în cea feudală (o seamă de date fiind luate din monografia cercetătorului dejean Kadar); plină de interes este perioada legată de destinul Cetăţii Ciceului în timpul stăpânirii Moldovei. Desigur, se dedică pagini satului din perioada modernă şi contemporană (aici sunt impresionante momente ale rezistenţei anticomuniste).

Pe bună dreptate, preotul Dumitru Ştir consideră că: „Locul unde te-ai născut, unde ai crescut şi te-ai „împlinit”, unde ţi-ai petrecut „amintirile din copilărie”, anii tinereţii, sau poate toată viaţa, este locul cel mai iubit din lume, locul de care te leagă acel „ceva”, şi pe care trebuie să-l cinsteşti toată viaţa ta. Iar cinstea cea mai mare, pe care i-o poţi da, este aceea de a-i rosti cu tot respectul numele şi a-i scrie, cu toată dragostea, istoria.”

E firesc să urmeze un consistent segment al cărţii, pe care autorii îl intitulează „Biserica ortodoxă din Ciceu-Poieni – nucleu al vechimii şi continuităţii de viaţă şi de „Lege strămoşească” românească”. Din punctul meu de vedere, titlul este oarecum discutabil, în sensul că istoria bisericii ortodoxe din Ciceu-Poieni ar fi trebuit nuanţată şi pusă în relaţie cu istoria Văii Ţibleşului, începând cu secolul 18 până la mijlocul secolului 20. Este o perioadă în care spiritul ortodox din această zonă a avut de suferit prin trecerea masivă la biserica greco-catolică. Doar câteva sate au rămas ortodoxe pe această vale. De ce? Fiindcă prin tatăl meu mă trag din mult draga Dumbrăviţa, m-a interesat mereu această conjunctură. Cele câteva sate se aflau (în parte, şi acum) situate în spaţii izolate şi de aceea cu o mai mare putere de conservare, păstrare şi ocrotire a cutumelor, a spiritului strămoşesc în existenţă, în credinţă, în valorile morale, culturale statornicite aici. Nu acelaşi lucru e valabil acum, când, în acest sat o treime dintre creştini aparţin bisericilor baptiste şi penticostale. Nu e vorba aici de vreun reproş, ci de o constatare că sunt familii care se regăsesc cultic şi altfel decât în orizont ortodox.. Au existat, apoi, dintotdeauna, disensiuni între biserici de rit diferit, însă, iată, remarc afirmaţia iscusită a pastorului baptist: „Convieţuirea paşnică la nivel comunitar şi abordarea pacifistă a oricăror dispute au fost promovate de credincioşii baptişti din Poieni ori de câte ori a fost cazul.” Iar pastorul penticostal rosteşte în acelaşi spirit: el se laudă „cu crucea Domnului Isus Hristos prin care eu sunt răstignit faţă de lume şi lumea faţă de mine” – un verset din Biblie.

De asemenea, era de aşteptat ca alte secvenţe să fie dedicate şcolii, problemelor demografice, ale celor referitoare la ocupaţiile tradiţionale şi cele actuale, datorate atelajelor şi uneltelor moderne. Capitolul consacrat „Creaţiei spirituale” mă nedumireşte oarecum, căci pare un fel de conspect al lucrărilor profesorului şi folcloristului clujean Ion Dezmireanu (o vreme dascăl la Ciceu-Poieni). Sunt zeci de pagini care, prin descrierea unor momente fundamentale din viaţa satului românesc, însoţite de creaţii lirice populare, compun o adevărată antologie-document despre o lume distinctă în arealul nostru.

De formaţie şi vocaţie (sper) filologică fiind, am avut un interes sporit pentru partea care inventariază şi analizează limbajul locului, sub aspect fonetic, lexical, morfo-sintactic. E o bogăţie pentru dialectologi, lexicologi, gramaticieni, dar şi pentru cititorul de rând. Mi-a plăcut că autorii au ţinut să fie prudenţi în această privinţă şi nu întâmplător ei previn cititorul că „scopul lucrării de faţă este de a rămâne la limita unui studiu monografic, dând doar câteva caracteristici socotite de noi necesare, din graiul pe cale de dispariţie odată cu progresul tot mai intens al mijloacelor de culturalizare şi informare (…)”.

Pe bună dreptate, autorii ajung la concluzia că o parte din Valea Ţibleşului şi până dincolo de Cetatea Ciceului a lui Petru Rareş, dar şi în amontele Someşului Mare limba omului de rând ţine de subdialectul moldovenesc (tocmai datorită circumstanţelor istorice). Dincolo de vocabular, sunt faimoase pronunţiile specifice moldovenilor şi celor din Bucovina, mai ales palatalizarea unor consoane şi deschiderea lui „ă” la „a”. Ion Creangă din Humuleştiul lui, dar şi badea Ion din Ciceu-Poieni pronunţau pamânt, padure, sacure, papuşoi, pcicior, opcincă etc.

Dar se plusează prea mult pe această apartenenţă la graiul moldovenesc. Aş fi dorit să se sesizeze reminiscenţe în limbajul zonei dinspre Maramureş. În cele patru texte maramureşene din prima jumătate a secolului al 16-lea, s-a remarcat fenomenul „rotacismului”, adică pronunţarea şi scrierea lui „n” intervocalic în ”r” în cuvintele de origine latină (bire=bine, burătate=bunătate etc). Ei bine, o minusculă reminiscenţă a acestui fenomen fonetic am remarcat-o în Dumbrăviţa şi Ciceu Poieni: „nimărui (nimănui): Nu-i pasă nimărui de mine. Ca dovadă că graiul maramureşean a precedat pe cel moldovean, este şi faptul că acest rotacism cobora şi urca până în Munţii Apuseni. Acolo am auzit expresia „curuna miresii” (cununa). În fine, luaţi acest pasaj ca o digresiune, căci această carte de 374 de pagini e realmente impresionantă şi îmi face plăcere să închei cu opinia celei mai tinere coautoare, Beatrice Ştir:

„A scrie istoria unui sat, oricare ar fi el este cu adevărat un act de cutezanţă. Şi cu toate acestea, ne-am pus pe treabă, încercând să dovedim tuturor celor interesaţi, că această vatră bimilenară, de la a cărei primă atestare documentară s-au scurs 550 de ani, n-a fost doar un punct pe harta ţării, ci o aşezare umană în care a pulsat o intensă viaţă şi s-au creat valori perene.”

Vorba latinului. „Quod erat demonstrandum”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]