„ Iubiţi şi câinii vagabonzi...”

Aşa lălăie duios un cântec vechi, dar binecunoscut. Însă mai mult decât să-i iubiţi, daţi-le ceva oase. Şi mai ales luaţi-i în adopţie, de vă este iubirea atât de mare şi nu pur platonică, aducătoare de bani prin ONG-uri. Însumi sunt până azi un mare iubitor de animale, lângă casa copilăriei mele fiind nelipsit câte un câine, arareori doi. Iubim şi alte vieţuitoare, fiindcă slujesc omului, Creatorul însuşi dându-le această misiune. „Când te vei duce pe o cărare – spuneam şcolarilor mei- şi te vei teme să nu calci o furnică, înseamnă că ai început să fii om bun.”
În iubirea Ziditorului pentru fiinţa nou creată, OMUL, coroana creaţiei, i-a pregătit acestuia un cer înflorit de scânteierea constelaţiilor, o planetă cu munţi şi oceane, iar apoi a făcut să crească iarbă şi flori şi arbori, iar mai apoi vieţuitoare - de la cele oceanice la oaie şi tigrul junglei. În urmă, în a şasea zi măreaţă a creaţiei, l-a zidit pe Om, pentru care s-au pregătit toate de un Dumnezeu iubitor ca nimeni altul.
Uneori, la clasă fiind, întrebam cine-i cel din urmă elev la carte? Îl chemam lângă mine şi-l întrebam:”Ai auzit ce spun colegii tăi? Însă eu îţi spun ţie că însuşi Dumnezeu te iubeşte cum nu o fac: nici părinţii tăi, nici fraţţi tăi, nici colegii tăi. Pentru El eşti mai de preţ –tu, şcolarul leneş- decât tot aurul pe care l-au furat romanii şi ruşii de la noi. Şi mai mult decât toate bogăţiile şi „decât lumea toată”. Tu eşti un mărgăritar de mare preţ înaintea Lui. Crezi asta?”
Elevul are o sclipire bucuroasă în ochii trişti...
„Ei şi cum răspunzi tu – zic- la iubirea cea mare a lui Dumnezeu, a părinţilor, a profesorilor? Vii fără teme, fără creion adesea, mai fugi de la ultimele ore, eşti un zamparagiu...N-ai vrea să te schimbi şi să fim amici? Te ajut cu ce vrei.”
x
Iertată-mi fie nevoita lipsă de modestie, mulţi prieteni aveam între aceşti elevi modeşti, cu care adesea acum mă întâlnesc după vreme multă.
Iar azi, te oripilezi auzind pe doamna care i-a dat drumul în stradă câinelui luat „de suflet” de la ONG, cum că moartea lui Ionuţ „a fost un accident, asta e...” şi că „voi continua să salvez animale” (desigur pentru un timp, ca apoi să le livreze străzii, marelui public). Asta numea du’neaei „salvarea animalelor”.
Aş vrea să arăt un fapt uimitor care se petrece tainic în lumea vegetală. Atunci când sunt secete sau alte calamităţi, în plante apare o substanţă care împiedică înmulţirea excesivă a ierbivorelor. Consumul de lapte, carne, de către om determină şi la acesta o influenţare limitativă. Ca fiinţă raţională căreia Ziditorul i-a dat în stăpânire natura însuşi omul este un factor reglator spre a preveni înmulţirea excesivă a unor animale folositoare sau dăunătoare şi -cred personal- că şi a propriei sale specii. Este clar că Dumnezeu, în infinita Sa înţelepciune a avut grijă să fie astfel şi nu o natură oarbă şi surdă sau întâmplarea.
Toţi câinii din lume adunaţi la un loc şi toate vieţuitoarele pe care le iubim altfel, nu preţuiesc pe departe cât băieţelul de patru ani, pierit de o moarte atroce ca a martirilor creştini în arenele Romei. Cum de nu cad stelele de pe cer la o aşa nesimţire arătată de o femeie nepăsătoare, poate mamă?
Afectivitatea are totdeauna o ordine clară a priorităţilor: pentru Dumnezeu întâi, Părintele Universului. Apoi pentru semenii noştri oamenii. „Omul -ce mândru sună acest cuvânt!”- exclama un clasic al literaturii ruse. Apoi - vieţuitoarele - de la gâza smerită la uriaşele cetacee ale oceanelor. În urmă, iubim şi natura ambientală în toată splendoarea sa.
Un geniu ca Beethoven greşea spunând: „Iubesc mai mult un copac decât un om.” Iată unde a coborât un om mare în crâncena-i suferinţă.
A preţui mai mult un câine (chiar din curte) decât un copil e terifiant. Nu-mi revin din uluire.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5