Joc și pubele

Sezonul estival este, precum se știe, se vede, se aude, plin de „Zile” și festivaluri. Cineva de la Consiliu Județean îmi spunea că se primesc atâtea invitații, încât, cu regret, trebuie să facă selecție de participare.
Manifestările acestea sunt firești, necesare, căci pun în evidență nevoia de afirmare artistică a omului neprofesionist, de relevare a potențelor creative din rândul mulțimii. Ele pot aminti de defuncta „Cântarea României”, care avea cam același rol, doar că festivalul acela trebuia să slujească ideologia comunistă și era canalizat spre preamărirea (uneori deșănțată) a „prea iubitului” paranoic de dimensiune națională.
Urmăresc cu mult drag momentele etno-folclorice ale unor astfel de zile (Am mai spus-o: Am jucat în echipa de dansuri populare din clasa a V-a până la terminarea liceului și știu să apreciez straiele tradiționale, ritmica unui bărbunc sau eleganța învârtitei). Dar îmi amintesc tot timpul de observația unei nepotriviri de termeni, făcută, odată, la Bistrița, de un conferențiar de la Institutul de Folclor de la Cluj: E o deosebire între „joc” și „dans”. Câtă vreme faptul se manifestă în ocolul larg al unui gospodar sau pe o pajiște, el este joc, horă, dar în momentul când îl muți pe scenă atunci nu poate fi numit decât dans.
De fapt, noua ipostază e semnificativă pentru ceea ce a devenit astăzi jocul popular. Îl mai vedeți prin satele noastre, în afară de căminul cultural, cu cine știe ce prilejuri festive, aniversare. El a devenit discotecă. Mde! vorba poetului. „Veacul înaintează”.
Încât, de câte ori asist la „Zilele” cutărui oraș sau localitate rurală, și se ajunge la momente de datini, am impresia să răsfoiesc un album de familie, cu fotografii ale celor care au fost…
*
Dimineață fiind, după încheierea „Zilelor orașului Beclean”, am străbătut, ca de obicei, parcul central al urbei. Am trăit o plăcută mirare. Se vedea că noaptea fusese lungă pentru musafiri, invitați, trupele venite aici din diferite zone transilvane. Dar!... Pubelele (mai pe limbajul simplu, coșurile de gunoi) gemeau de resturile inevitabil rămase. Adică: Era semn evident că cei care consumaseră sucuri, dulciuri, sticle cu băutură, numai când n-au mai avut cum să le arunce la gunoi, le-au așezat fie pe tăblia pubelelor, fie, jos, alături, adică nu aruncate pe alei sau pe gazon. Așadar?... Da, semn de educație reală, de civilizație, chiar dacă se venise precumpănitor din lumea satului.