La 70 ani, biruitor în înfruntarea cu greutăţile, necazurile, suferinţele, nedreptăţile şi răutăţile

Dintre cei patru cilezi mezinul familiei a avut cel mai mult de pătimit ca urmare a situaţiei speciale în care a ajuns din motive, ce nu i-au fost şi nu-i sunt imputabile. Parcursul devenirii sale a fost unul sinuos marcat de numeroase greutăţi, neajunsuri, suferinţe, nedreptăţi şi răutăţi, pe care a ştiut să le înfrunte şi depăşească şi să iasă biruitor. După ani mulţi şi grei de război şi muncă epuizantă în favoarea ocupanţilor vremelnici, tata ne-a părăsit înainte ca micuţul să vină pe lume. Mama, rămasă văduvă la 33 ani cu o droaie de copii de crescut, care de care mai pricăjiṭi și neajutoraṭi, fără surse permanente de venit, cu casa gata, gata să se prăbușească la o adiere mai puternică de vânt a făcut eforturi uriașe pentru a ne asigura existenṭa și a ne pregăti pentru necunoscutele și neprevăzutele evoluṭii ale vieṭii. Nu era vreme de hodină, ori de joacă nici chiar pentru noi cei mici. Fiecare trebuia să contribuim după puteri la treburile gospodăriei, să avem grijă de frații mai mici, de câțiva miei, să aducem un braț de lemne, un ulcior de apă, o cofă de slatină de la ˮȘtiubei“, să merem după un killo de țucăr, o glajă de oloi ori de naftă, după niște șfebele la boaldă, după câțiva bumbuți de durere de cap la potică. Când credeam că am început cât de cât să ne redresăm şi să apucăm pe făgaşul normal am primit o nouă lovitură năpraznică. Mama s-a îmbolnăvit grav, iar la două luni după ce Vasile a absolvit clasa I a decedat. În momentul critic împreună am încercat, în pofida împrejurărilor potrivnice şi lipsei de experinţă, să-i fim de folos. Astfel, ştiind că medicul de la spital locuieşte în chirie la o familie din sat l-am rugat să vină până la noi. Nu ne aşteptam să facă minuni întrucât era vorba de o afecţiune cronică aflată în stadiul terminal de care se ocupase specialişti de marcă, iar rezultatele n-au fost cele scontate, dar ne-am gândit că un cuvânt de alinare, de mângăiere şi încurajare de care obişnuiesc să facă uz adesea mulţi dintre cei din branşă la care dacă ar fi adăugat şi vreun calmant i-ar fi putut ridica cât de cât moralul şi aduce câteva clipe de viaţă în plus. Pentru noi reuşita ar fi avut un dublu efect benefic fiindcă exprima dragoste maternă şi ne puteam alege cu aprecieri şi note pozitive din partea mamei. Din păcate, respectivul aflat în compania unei domnişoare sau doamne a cărei doleanţe bănuiesc că trebuiau rezolvate cu prioritate, a rămas imun şi insensibil la toate demersurile şi rugăminţile chiar şi la promisiunile de recompensă. N-am reuşit nici cum să-l înduplec să-şi poarte paşii până la noi. La plecare i-am reamintit totuşi un lucru simplu şi de bun simţ: să faci bine nu-i niciodată rău !. Nu ştiu dacă o fi înţeles ceva şi mai ales dacă o fi ţinut vreodată seama ori ba. Vasile a alergat şi el până la Simion Puţura, naşul părinţilor, un foarte bun gospodar, apicultor şi pasionat vânător pentru a-i solicita nişte miere de albine pentru mama, dar fiind o zi foarte bună de lucru oamenii erau plecaţi la treabă. Întreaga gospodărie au lăsat-o în grija şi paza unui câine ciobănesc rămas dezlegat. Din neatenţie, grabă, emoţie şi dorinţa de a-şi îndeplini cât mai repede misiunea nu şi-a dat seama cum stau lucrurile, iar când s-a apropiat de destinaţie a fost reperat imediat de câine, care a ieşit fulgerător din curte, s-a năpustit asupra lui şi nu l-a lăsat decât după ce i-a sfâşiat un picior şi l-a umplut de sânge. Interesant e că, în pofida celor întâmplate şi suferinţelor îndurate, de câţiva ani încoace, printre prietenii săi cei mai devotaţi şi apreciaţi s-au numărat şi se numără "Nony", "Aky" şi alţi reprezentanţi ai speciei canine. Ne-am reîntors spăsiţi acasă, unde compleşiţi de situaţie ne-am aruncat pe un răzor şi ne-am apucat de plâns pe întrecute, eu într-o parte, el în alta. După ce ne-am mai liniştit, ne-am zis că aceasta nu constituie totuşi o soluţie, mai ales că între timp mama plecase spre cele veşnice. I-am informat pe ceilalţi fraţi aflaţi la muncă de cele întâmplate, iar împreună am trecut la pregătirea cu resursele şi mijloacele pe care le-am avut la îndemână a rânduielilor cuvenite. Evenimentul, deşi previzibil, a venit totuşi intempestiv. Speram că nu se va produce, iar chiar dacă totuşi o să aibă loc nădăjduiam că vom avea un răgaz pentru a ne pregăti şi ieşi cât de cât din penele rele. Am ajuns în situaţia aidomna unor puişori vulnerabili şi lipsiţi ocrotire, care pentru a se proteja nu ştiu decât să se gudure unii în alţii. Vulnerabilitatea noastră era sporită şi de situaţia din jur. Cuibuşorul nostru era situat sub mantia ocrotitoare a dealurilor Prihodului, Arşiţei, Muntelui, Heniului Mare şi confratelui său mai mic Tomnaticul, în atmosfera înmiresmată de roadele livezilor, dominată de o linişte atotstăpânitoare în care răzbeau din când în când doar trilul păsărilor cerului şi susurul aproape imperceptibil al celor două pârâiaşe, cel al Sărăţii, care ne uda bătătura şi cel dinspre fabrică, care îşi împreunau braţele la puntea din preajmă,, înainte de a ajunge pe la Ştiuleaţa în valea cea mare a satului. Ne simţeam singuri şi neajutoraţi în faţa tuturor relelor şi greutăţilor. Neamurile, cei apropiaţi, vecinii, după ani îndelungi şi grei de război şi ocupaţie străină, de secetă şi foamete, de obligaţii sufocante de tot felul aveau fiecare propriile lor necazuri şi probleme. Am primit un sprijin efectiv doar de la mătuşa Iftinia, care deşi avea cinci copii în îngrijire şi întreţinere şi-a făcut timp, iar o prioadă ne-a spălat rufele, lenjeria de pat şi ce mai aveam. Treptat ne-am învăţat să facem mâncare. Iniţial meniul nostru era unul simplu, cel specific zonei. Acesta includea în principal tradiţionala coleşă cu brânză, lapte, papă, groştior sau zăvoi, atunci când aveam, duminica şi în sărbători uneori ne permiteam şi câte un killo de carne de viţel procurat cu asigurarea discreţiei necesare de la misarăşi ocazionali. Dacă aveam pită era bună şi câte o strujea unsă cu povilă, unsoare, ulei de bostan, ai ori cu părădaise, pepeni. poame uscate, hreuce (felii de pere sau mere uscate în cuptor sau ler – n.n.). În sezon optam pentru fructe proaspete: cireşe, vişine, fragi, zmeură, mure, caise, piersici, mere, pere, cocăze, agrişe, mai rar coarne (cornul e o specie mai puţin frecventă în zonă – n.n.). Pe parcurs am învăţat să ne facem chiar şi câte o zamă de grampiri, cureci, fansule, şălate, tocmagi chiar şi găluşte cu frunze de varză, de viţă de vie sau potbal cu carne, păsat sau ciuperci. Oficial ar fi trebuit să se ocupe şi să vină în sprijinul nostru autoritatea tutelară recte primăria, dar din instituţie de ocrotire a devenit de facto una ce ne-a oprimat. Fostul secretar al primăriei, un fost dascăl scos de la catedră în speranţa că va aduce un suflu nou în administraţie ne-a purtat aproape o vară întreagă pentru o amărâtă de hârtie prin care trebuia ca fratele mai mare să fie desemnat tutore al fraţilor mai mici pentru a ne putea reprezenta în relaţiile cu autorităţile, cu şcoala, pentru a putea primi alocaţia de stat pentru copii de 10 lei/lună, pe care o căpătam la trei luni etc. N-am înţeles cu exactitate motivele, posibil din aroganţă, nepricepere, neştiinţă, comoditate, lene ori din toate la un loc. Primarul acelor ani obişnuia să umble cel mai adesea prin comună călare. Probabil de la înălţime vedea totul roz, dar un amărât de sătean din Vârful Secului, de pe Valea Ciorii, de sub pădurea lui Wachsmann, de pe Brujeni, de Peste vale, Sărata ori din altă parte şi cu atât mai mult un pricăjit de copil nu aveau cum să-l abordeze. De fapt, toţi slujbaşii acelor ani, după ce prindeau o funcţie cât de cât călduţă în clădirea cu etaj de pe Dâmbul Prundului făceau ce făceau şi se izolau de cei în slujba cărora trebuiau să se afle. Preocuparea lor de căpetenie era doar colectarea cotelor obligatorii de cereale, carne, lână, lapte destinate până în 1958, când au fost retrase, forţelor de ocupaţie sovietice, încasarea impozitelor şi taxelor locale şi efectuarea prestaţiilor de tot felul. Prin măsluirea şi conducerea voit defectuoasă a evidenţelor agricole în care au înscris suprafeţe mai mari decât cele pe care le aveam, slujbaşii primăriei ne-au obligat şi pe noi cei patru orfani de ambii părinţi la cote obligatorii de carne. Abia după contestaţii şi cereri repetate însoţite şi de mici atenţii am reuşit să-i îmblânzim şi determinăm să intre în normalitate. În noile condiţii, prioritară a devenit pentru noi lupta pentru supravieţuire. Pentru aceasta doi dintre fraţi s-au angajat încă de la vârsta de 13 ani la fabrica de cherestea din localitate (cu încălcarea prevederilor legislaţiei muncii care prevedea că minorii pot fi angajaţi în muncă la împlinirea vârstei de 16 ani – n.n.), altul a urmat o şcoală profesională, unde beneficia, în limita alocaţiilor bugetare, de strictul necesar, indemnizaţia de hrană fiind de 4,75 lei/zi, iar mezinul trebuia să înceapă clasa a II-a. Întrucât programul de lucru al fraţilor era cuprins între orele 7,00 – 16,00, iar uneori trebuiau să rămână la muncă peste program pentru livrări marfă, activităţi de pregătire profesională sau de cultură generală, analize de producţie şi alte asemenea din cauza cărora nu se puteau întoarce acasă decât seara târziu am apelat la unchiul Irimie de la Joseni, care nu avea copii, să-l preia în familie pe durata anului şcolar. Prezenţa sa a produs dereglări în activitatea familiei unchiului întrucât trebuia să asigure deplasarea în siguranţă la şcoală şi de la şcoală acasă pe un drum public intens circulat, să se ocupe de îndrumarea lui, iar mătuşa era angrenată în efectuarea unor lucrări de broderie cu termene încadrate în timp. Obligaţiile suplimentare preluate au creat discuţii şi disensiuni între soţi, iar unchiul a început să aibă un comportament dur şi să uzeze de metode originale deloc pedagogice de educaţie. Acestea constau în obligarea continuă a copilului la diferite munci pe considerentul că "trebuie să se înveţe cu greutăţile", iar la cea mai mică abatere îl sancţiona, cel mai adesea prin privarea de hrană. Dat fiind această situaţie, fraţii au decis să-l readucă acasă şi să se ocupe de el cum vor putea. Peste ani, nepotul profitând de un moment favorabil şi-a întrebat unchiul mai în glumă mai în serios: de ce atunci ai fost atât de rău şi cărpănos ?, însă întrebarea a rămas fără răspuns. O circumstanţă atenuantă constituindu-o doar faptul că neavând copii nu avea experienţă în munca cu aceştia. Între timp, factorii locali ne-au mai aplicat o nouă şi grea lovitură. În perioarda 5 decembrie 1959 - 27 ianuarie 1961, fratele mai mare a fost încorporat și a efectuat stagiul militar într-un detașament de muncă din cadrul Direcṭiei Generale a Serviciului Muncii la Combinatul Siderurgic de la Călan, (unde se muncea aproape în regim similar celui de detenţie – n.n.), deși orice slujbaș de la Sfat de la Prund ori de la Comisariatului militar Bistriṭa știa/trebuia să știe că în calitate de întreṭinător de familie al fraṭilor mai mici era scutit de efectuarea serviciului militar. Prin actele lor iresponsabile şi condamnabile, prin care au lăsat un copil de 11 ani anişori şi alţi doi ceva mai mărişori fără întreţinere şi ocrotire au atentat în fapt la dreptul nostru la viaţă şi sănătate, drepturi prevăzute atât de legisaţia naţională cât şi de cea internaţională pentru care ar fi trebuit traşi la răspundere împreună cu instituţiile în cauză. În lipsa lui am încercat să ne ajutăm reciproc cum ne pricepeam şi cu ce aveam la îndemână, dar lipsa de experienţă şi situaţia economică precară nu ne-au fost deloc favorabile. Datorită vârstei şi situaţiei speciale, mezinul familiei a avut cel mai mult de suferit. După ce venea de la şcoală îşi făcea lecţiile, aducea un braţ de lemne, o găletuţă de apă, după care aştepta, iar uneori aşteptările se prelungeau până se făcea întuneric şi cum avea interdicţie de a aprinde focul sau lampa pentru a nu ne trezi cu eventuale pozne, adormea. Nu aveam nici lumină electrică întrucât casa era situată pe o ulicioară ce unea două ramificaţii ale uliţei principale, iar reţeaua electrică se oprea la 200-300 metri în uliţa principală. Era o situaţie deloc de invidiat. Uneori nimeni nu-l putea întreba dacă a mâncat, dacă şi-a făcut lecţiile, dacă are nevoie de ceva pentru a doua zi. Alte ori încercând să facă o treabă bună, să se facă util îşi făcea singur rău. Astfel, aflând că intenţionăm să ne introducem lumină electrică s-a apucat şi a săpat după ore pe ploaie şi vreme rea gropile pentru stâlpii pentru viitoarea extindere a reţelei până la casa noastră, o treabă peste puterile unui copil de vârsta lui. Într-o vreme şi-a propus să înveţe să cânte la vioară, dar cum nu exista cadrul adecvat a început să înveţe pe timp de iarnă împreună cu alţi pasionaţi unde şi când putea în spaţii neîncălzite. Dat fiind această situaţie s-a îmbolnăvit grav, iar unele dintre consecinţe le suportă şi astăzi. Noroc că are în familie un medic specialist, (ce profesează în Marea Britanie – n.n.), care l-a ajutat încă din perioada studenţiei şi îl ajută şi astăzi să beneficieze de asistenţă medicală calificată. După ce fratele mai mare a fost lăsat la vatră, Vasile s-a înscris şi a urmat un liceu din Bucureşti, unde fiind un copil inteligent, înzestrat intelectual, sociabil şi-a atras repede simpatia, susţinerea şi sprijinul colegilor şi cadrelor didactice. I-a rămas pentru totdeauna recunoscător profesorului Nicolaescu (Kuki, cum îi ziceau cei apropiaţi – n.n.) fost campion naţional de scrimă şi antrenor la Clubul Steaua şi lotul naţional, care fiind beneficiar de normă suplimentară de hrană îl trimitea în mod frecvent la club să i-o ridice, iar de fiecare dată se alegea cu câte o ciocolată sau două ori cu alte bunătăţi. Fostul profesor îl recomanda şi unor amici pentru mici treburi gospodăreşti recompensate. A suferit mult atunci când după o vacanţă, interesându-se de situaţia protectorului său, soţia i-a prezentat o eprubetă în care păstra o parte din cenuşa rămasă după incinerare. După absolvirea licelui şi obţinerea diplomei de bacalaureat a urmat cursuri de calificare în meseria de electromecanic. S-a încadrat la o Centrală telefonică automată din Bucureşti, unde şi-a făcut debutul profesional sub cele mai bune auspicii. Într-o dimineaţă, foarte inspirat a propus la trei dintre colegi să pună fiecare câte doi lei şi să cumpere împreună un bilet la loto la care să joace numerele de înmatriculare ale unui autorism parcat în preajmă. La extragere, au avut surpriza plăcută ca biletul lor să iasă câştigător, câştigul fiind de 100.000 lei. Băiat cuminte ca întotdeauna şi-a depus cei 25.000 lei, ce i-au revenit, drept avans pentru construirea unui apartament cu plata în rate în municipiul Bucureşti, iar nu peste mult timp a devenit proprietarul acestuia. O binefacere mai mare, după atâtea greutăţi, răutăţi şi suferinţe nici că se putea !. A lucrat în aceeaşi branşă şi unitate cu dragoste, pricepere, pasiune, responsabilitate şi rezultate dintre cele mai bune până la pensionare. Perioada sa activă a însumat peste 30 ani. Viaţa l-a învăţat să fie harnic, onest şi econom, să-şi drămuiască cheltuielile în raport de veniturile realizate, să se întindă doar atât cât îl ţine plapuma. Pentru limitarea cheltuielilor s-a obişnuit să-şi execute în regie proprie lucrările de întreţinere şi reparaţii la instalaţiile şi aparatura electrocasnică, uneori chiar şi zugrăvelile interioare. Într-o vreme s-a specializat şi pe executarea unor lucrări de legătorie de cărţi, ce i-au permis să-şi completeze veniturile. Altruist a venit întotdeauna şi vine şi în prezent în sprijinul unora dintre cei apropiaţi. Calităţile umane au făcut şi fac ca prezenţa sa pe meleagurile bârgoane şi bistriţene, unde îşi are rădăcinile, să fie una dintre cele mai agreeabile. Drept dovadă mulţi dintre cei apropiaţi, chiar din categoria celor tare atenţi atunci când e vorba de folosirea fondului de timp disponibil, care obişnuiesc să muncească chiar şi în concediu, şi-au permis totuşi deseori să-şi aloce câteva ore sau chiar câteva zile pentru destindere şi deconectare în compania lui. În prezent îşi petrece majoritatea timpului împreună cu "Aky", prietenul său cel mai devotat cu care parcurg zilnic între 15-2o km prin parcul Cişmigiu şi alte locuri de agrement. La importantul eveniment aniversar - împlinirea în preajma marilor sărbători ale sfârşitului de an şi Noului An 2019 a vârstei de 70 ani şi sărbătorirea zilei onomastice Sfântul Vasile cel Mare - fraţii, cumnatele, finii, nepoţii şi strănepoţii din ţară şi de afară îl îmbrăţişează călduros, îi doresc sănătate şi tot binele din lume, îl felicită pentru activitatea sa pilduitoare, perseverentă, tenace şi izbânda repurtată în înfruntarea greutăţilor, nedreptăţilor, necazurilor, suferinţelor şi răutăţilor şi îi adresează tradiţionala urare La mulţi şi fericiţi ani !