La Beclean, strada nu-şi mai are oamenii ei

Copilărie, casă, masă, familie, învăţătură, serviciu, locuinţă, casătorie, copii, bătrâneţe, pensie, (stră)nepoţi, odihnă veşnică – cu bune, cu rele, mai greu ori mai uşor, viaţa are un mers al ei, fieresc. Nu, însă, pentru toţi. Că o fi eşec personal, că e vorba despre circumstanţe materiale ori – de ce nu? – despre destin, nu e lumea, toată, aşa de norocoasă. Programarea socială, căci şi despre asta este vorba, dă nu de puţine ori cu virgulă. Aşa a fost de când lumea şi pământul, şi aşa va fi, probabil, mereu, în orice sistem s-ar (mai) inventa: cu eroare. Becleanul n-are cum face notă discordantă: sunt şi aici oameni parcă prea mici pentru crucea pe care o au de dus. Luat individual, fiecare caz are, în spate, o poveste: înduioşătoare de cele mai multe ori, înfricoşătoare în alte situaţii; oricum, imposibil să te lase impasibil. Poate că la mijloc sunt vini, chiar personale, legate de educaţie, de felul de a fi sau de a trăi. Însă cine, de ce şi cu ce rost să le mai stabilească, să le numere sau să le judece? Până la urmă, sunt prea căzuţi ca să mai lase loc şi pentru asta. Limita existenţei există iar ei sunt (cu mult) sub ea. Poate unii n-au greşit cu nimic: pur şi simplu au ieşit învinşi din lupta cu traiul decent, fără să le dea nimeni nicio explicaţie. Cine zice că ar trebui să fie una? Oricum, au ajuns să subziste pe străzi, să doarmă în gări, să mănânce (din) gunoaie, să poarte zdrenţe, să-şi sature copiii cu resturi.
Lipsiţi de orice mijloace, nu se încadrează nicăieri: nici la locuinţele sociale, nici la blocurile ANL; pentru că toate presupun nişte cheltuieli de întreţinere. Or, ei nu (mai) au nimic. Cândva au avut. Chiar multă valoare şi nu de oricare, ci de aceea recunoscută, apreciată, aplaudată. Petrică, lăutarul care făcea lemnul să cânte ca nimeni altul, ştie, însă, că asta a fost odată ca niciodată. Nu poate spune că Dumnezeu n-a fost generos cu el: talentul său, cel cu care poate n-a ştiut ce să facă până la capăt, e dovada supremă; păcat că probabil n-a putut nici să-şi oprească decăderea.
Stupi a crescut o viaţă în Casa de Copii. Figură cunoscută în oraş, îşi duce cu greu traiul de pe o zi pe alta. Are şi copii. Chinuiţi toţi, la fel ca el. E evident că la la maturitate, la ieşirea din sistemul instituţionalizat, a ajuns al nimănui. Nu înseamnă că până atunci s-ar fi simţit al cuiva. Dar măcar avea un acoperiş deasupra capului. E clar că nu s-a putut descurca singur aşa cum el şi societatea ar fi vrut-o. Dacă te uiţi, însă, de unde a luat startul în viaţă, nici nu te miri că a ajuns pradă străzii. Surprinzător de jovial pentru situaţia în care se află, te salută mereu politicos, poate în speranţa că-i dai un ban; şi culmea, nu-şi pierde nădejdea niciodată, indiferent că primeşte sau nu ceva.
Îşi face cruce şi mulţumeşte Domnului la intrarea în camera unde stăteau aşternute două paturi curate cu o măsuţă între ele şi un covoraş. Pe perete, o lampă cu lumină difuză, un calorifer modern. Şi geamurile sunt noi. La capătul holului, o maşină de spălat haine şi toalete cu cabină de duş. Tocmai văzuse cu ochii lui, împreună cu lumea care venise să asiste la inaugurarea centrului social, că minunile există. Pentru el, o casă normală, asta înseamnă. Nu-şi aminteşte să fi avut vreodată şansa de a fi trăit aşa cum i se oferă acum. A fost, cândva, orfanul unei unităţi transformate peste ani şi ani în Centrul de Servicii Sociale Comunitare Beclean, şi a trăit departe de ceea ce înseamnă acum normalitate. A prins ce era mai rău şi în sistemul instituţionalizat, şi în jungla socială de după. Când şi-a luat în primire camera pe care n-a avut-o niciodată în viaţa lui, a înţeles o dată în plus că miracolele există. Şi pare că nu s-a îndoit niciodată de asta.
Ca ei, sunt încă 8. Casa are o capacitate de găzduire pentru 14. “Doamne fereşte de mai mulţi”, spune primarul Nicolae Moldovan, cel care a crezut în ideea că se poate face ceva pentru aceşti oameni, suficient de mult cât să o aplice, să mobilizeze energii şi resurse publice pentru ca centrul social să devină realitate. Momentele inaugurale s-au întâmplat sâmbătă, în prezenţa preşedintelului Consiliului Judeţean, Radu Moldovan, a ministrului Doina Pană, a senatorului Ioan Deneş, a reprezentanţilor bisericeşti, a localnicilor veniţi să vadă idei inedite.
Nivelul de civilizaţie al unei comunităţi e dat, indiscutabil, de grija pe care le-o acordă oropsiţilor, fie că sunt copii, bătrâni, bolnavi. Că e aşa, o ştiu şcolile, primăriile, bisericile, serviciile de toate felurile angrenate în mai binele mers al societăţii, aleşi ori nealeşi, o spun oameni de aici şi de pretutindeni. Nimic nu e nou sub soare: e, în fond, un clişeu auzit la tot pasul. Aşa ar fi fost şi la Beclean, dacă diferenţa n-ar fi stat, aici, în fapt.
A conştientizat-o Primăria şi Consiliul Local Beclean, Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, a subliniat-o chiar protopopul ortodox al locului, Doru Zinveliu, au evidenţiat-o alte culte religioase din oraş. Zece confesiuni reprezentate pe plan local şi-au dat mâna pentru a le asigura, de acum înainte, sărmanilor adăpostiţi în Casa tocmai inaugurată, pâinea cea de toate zilele, de fapt câte o masă caldă, dovedind un remarcabil ecumenism demn de urmat. Toţi au intrat în parteneriatul ce-şi propune o nouă abordare a problematicilor sociale de aici, unul în care intenţia este de a implica, pe lângă primărie şi biserică, şcoala şi Spitalul Orăşenesc, spre mai binele semenilor răpuşi de situaţii existenţiale dificile.