La Cărtureşti

Librăriile Cărtureşti m-au dus mereu cu gândul la existenţa cândva a unui singular cărturar şi mi-au insuflat ideea de „lume a cărţilor”. Ca orice lume, e mai pestriţă decât mă aşteptam. Nu sunt aici numai cărţi. E drept că nici eu nu cred în „artă pură”, ci în combinaţii de arte, dar uneori întrepătrunderi pe spaţii mici creează senzaţia de lipsă de aer.
Lumea Cărtureşti nu este alcătuită exclusiv din carte. În librăriile acestea, construite pe acelaşi calapod, găseşti căni, ceşti, ibrice, expoziţii de porţelan, colecţii de bibelouri, ca-ntr-o sufragerie de bunică, ce păstrează jucării ale nepoţilor şi alte amintiri din copilărie.
Pe trepte din lemn, se aşează tineri descumpăniţi, să răsfoiască până la pagini anume, pe scaune de epocă, stau cititori să lectureze în lumina ochilor ce-i privesc fără să vrea, aşteptând parcă „din trestii să răsară” vreun pictor şi să le facă un portret, care să rămână pe un perete. Mesele sunt la locul lor, în pivniţa unde se coboară pe scări circulare. Arome de ceai negru, de ceai verde sau de cafea învăluie spaţiul într-un vag mister.
Cărţile sunt cărţi de altădată, re-copertate conform modei în vânzări. Mi-aş fi cumpărat tot ce-am mai citit. La ce bun?!... Hermann Hesse, Thomas Mann, Hemingway, în colecţii de lux, de „neatins”. O literatură ( o lume ) de rânduit, pe capitole: scriitori contemporani, pe sprânceană, şi rafturi nesfârşite cu „dezvoltare personală”, un non-sens de zile mari.
Nu credeam în librăriile- muzeu. Dar acum mă îndoiesc. S-ar părea că ele există.