Dus – Întors

La ce se mai pricep românii?

Până nu demult, românii erau aşi la poveşti din armată ( bărbaţii ), dame la reţete de dulciuri, murături şi conserve ( femeile ), valeţi la fotbal, de ambe sexe, rigi la politică, de orice culoare, decari la modă, cu accent mutat apăsat pe elegantul masculin în detrimentul celui feminin, care a cam obosit.
O călătorie recentă de la un capăt la altul de ţară, mi-a oferit posibilitatea de a găsi un răspuns întrebării din titlu, cu toată îngrijorarea, amărăciunea din adevărul conţinut. Am aflat că românii se pricep cel mai mult la şcoală. Că se preocupă de şcoală, aşa cum a fost, cum ar trebui să fie, cum va fi, dacă va mai fi, de şcoala de la şcoală şi de şcoala de acasă, de şcoala cum e şi mai ales cum nu e, de şcoala aşa şi pe dincolo, de şcoala astfel şi mai ales de şcoala altfel. Au, n-au şcoală, românii emit judecăţi de valoare, mai abitir ca un ministru de resort. E adevărat că sfera şcolii este amplă şi cuprinde un segment social extins, prin părinţi, rude, prin propagarea de informaţii până în cele mai mici tentacule ale prezentului, deoarece cu mic cu mare cu şcoala se trezesc şi cu şcoala adorm.
Românii se pricep la toate materiile, de parcă ar avea la fiecare câte un titlu de doctor, se ştiu la note, ca la carte, îşi dau cu părerea despre profesori, despre competenţa lor, cu incompetenţa lor, comentează programe, evaluări, teste, mai abitir ca un ministru de resort. Emit pretenţii, realizează comparaţii cu străinătatea, se declară nemulţumiţi de rezultate, de învăţătura degeaba, de olimpiade fără rost, de pierdere de vreme.
Am stat şi i-am ascultat: cum că şcoala nu-i bună, că profesorii nu-şi dau interesul, că democraţia nu-i bună ( sau e prea bună ), că severitatea lipseşte şi încă altele, ce nu mi-au mai fost date până acum să le aud aşa grămadă, ca la rugby.
Mă uit la ei, închid ochii , pierzând din vedere peisajul care mă atrage, îmi dau răspunsuri în gând, replici mute. Ce-aş putea să fac? I-aş contrazice, le-aş explica, prin argumente, i-aş face să înţeleagă. Dar amân. Renunţ. Sunt mame cu tocuri pe creier, sunt taţi prăfuiţi ca dosarele, sunt bunici care compară şcoala nepoţeilor crescuţi prin străinătăţi, plecaţi de nevoie, cu cea de aici, de o altă tradiţie. Sunt şi ei români care nu mai gândesc româneşte. Şi fără să ştie engleza, au defectul de-a trăda oricând neamul, graiul, prin felul cum pun problema. Sunt trecuţi şi ei prin şcoli, până unde au putut fiecare, până la capăt, până la o bucată, de unde strugurii au devenit tot mai acri. Dar, şi aşa, apele se aleg în două: cei cu şcoală/ cu şcoala; şi cei fără şcoală/ împotriva ei.
Şi unii, şi alţii se văd de la distanţă, după cum păşesc, după cum salută, după cum vorbesc.
Nu este prima dată când mi-a fost dat să călătoresc, învăţând ceva definitoriu: tocmai ce-i care nu se pricep, se pricep mai mult. Şi-n multe alte domenii.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5