La cules de struguri

În fiecare toamnă culesul strugurilor este un prilej de adevărată sărbătoare, ca o încununare a muncii pline de dăruire de peste an în locul minunat lăsat de mama natură în care viţa de vie este scăldată de razele binefăcătoare ale soarelui. Numai cei care deţin un cât de mic petic de teren cultivat cu viţă de vie pot trăi un asemenea sentiment, unic în viaţa unui lucrător al pământului. Câţi oare mai sunt la Teaca dintre aceşti fericiţi muritori? Aproape că pot fi număraţi pe degetele de la mâini, puţini peste 10.

Ca şi la alte culturi agricole, nu fiecare an îţi oferă satisfacţia dorită şi meritată a muncii unui an de zile. Aşa se face că aici, la Teaca, recolta de struguri în acest an a fost mică şi de calitate inferioară faţă de alţi ani. Prima sâmbătă a lunii octombrie a încheiat această activitate într-o zi mohorâtă şi rece, în care o mână de oameni, fără bucuria de altădată a muncii împlinite, au purces la culesul strugurilor, a brumei de recolte de struguri din acest an neprielnic pentru cultura viţei de vie. O toamnă grăbită, dispusă să facă loc unei ierni la fel de grăbite, care va afecta vieţile oamenilor şi aşa năpăstuiţi de vremurile grele de azi.

Scriind în modesta-mi bibliotecă rândurile acestea mohorâte precum vremea de afară, privind prin geam soarele înveşmântat în nori albi în care cuibăreşte neaua, mi-am adus aminte de versurile pline de pace şi de împăcare în sine ale lui Labiş: „Trosnesc butuci în vatră/ În rafturi dorm volume/ visându-şi existenţa închisă între foi./ Pe-un geam pătrunde lacul cu luminoasa-i lume./ Şopteşte-n cupă vinul cu şopotele-i moi”. Aşadar, să-i ascultăm sfatul lui Homer „bându-ne paharul de vin liniştiţi, vorbind de altele, ca să nu ne mai deştepte amintirile ce ne mâhnesc”, licoarea zeilor fiind îngăduită celor înţelepţi şi oprită nerozilor.