„ La noi” şi „acasă” în ipostază bivalentă

Titlul luminează câteva secvenţe din experienţa mea de călător şi şezător pe câteva meridiane europene şi nordamericane în căutarea comunităţilor româneşti.
Precum se ştie, termenul „diaspora” a depăşit perimetrul semantic iniţial şi, actualmente, se referă la totalitatea membrilor unei etnii stabiliţi în afara teritoriului patriei lor.
Ei bine, am străbătut toate zonele locuite de români din jurul graniţelor arbitrare ale actualei Românii (cu excepţia nordului Bucovinei), de la Maramureşul voievodal, la nord de Tisa, şi roată până în Basarabia, la Bălţi şi Soroca. Nu consider că aceşti români se află în diaspora. Pentru ei, „la noi” şi „acasă” înseamnă şi propriul lor domiciliu şi patria mamă; e o stare de firească situare etnică.
Aceşti doi termeni sunt mai nuanţaţi peste Atlantic, au conotaţii specifice.
Am încercat de fiecare dată, în şederile mele în Canada şi SUA, oriunde m-am oprit, alături de români, să-mi întemeiez o diafană locuire de suflet şi spirit. Am dorit să trăiesc alături de semenii mei ca şi cum le-aş fi fost vecin, ca şi cum aş fi mers cu găleata la fântâna lor sau i-aş fi invitat la mine în curte, la o cafea ori la o bere, ca şi cum am fi mers împreună la biserică sau am fi privit cerul, gândind împreună despre vremea de mâine, povestind, învăluiţi în nedumeriri şi speranţe, în doruri şi taine. Interesându-mă astfel de pretutindenile româneşti, mi-am dat seama că aceste preajme nu ar avea consistenţă, justificare, motivaţie, fără raportare la această corolă matricială care înseamnă „la noi” şi „acasă”.
De câte ori auzeam rostindu-se aceste două cuvinte, săream întrebându-i: Ai pronunţat cuvântul „acasă”, la ce te refereai, la casa ta de aici sau la patrie ? La mamă, la tată, la casa natală ? Ai zis: Ne întâlnim acasă. Unde ? La domiciliul tău sau în România ?
Nu puţini dintre cei aşezaţi definitiv peste Ocean sunt persoane de cultură medie. Majoritatea lor au un nivel de trai rezonabil, unii chiar prosper. Tineretul atinge adesea performanţe. La un faimos colegiu din Montreal din primii 10 absolvenţi cinci proveneau din familii de români şi - îmi spunea mama unuia dintre ei - şi-au promis că, la revederea după 10 ani de la absolvire, se vor întâlni în România.
Dar nu peste tot e aceeaşi stare de spirit educaţional. De pildă, am cunoscut la Ottawa o familie de intelectuali români, în casa căreia – deci „acasă”- nu era permis să se vorbească, între copii şi părinţi, decât în limba engleză. Într-un stingher raft cu cărţi nu e de mirare că nu am găsit nici un volum în limba română.
Şi fiindcă veni vorba de cărţi: În cele câteva rânduri de şedere în continentul nordamerican, făcând nenumărate vizite, m-a interesat, fără să-mi mărturisesc curiozitatea, dacă există în casă vreun Eminescu. Ei bine, în puţine case l-am întâlnit pe Luceafărul de la Ipoteşti. Dar am avut şi o surpriză, tot la Ottawa. Eram musafiri la prietenii unor prieteni de-ai noştri. La un moment dat, în timp ce bărbaţii tăifăsuiau pe terasa casei (o casă cum numai în filme mai vezi), doamna Ana m-a invitat să văd „cotloanele” locuinţei, de la subsol la etaj. Am intrat şi în biroul ei, cu pereţi burduşiţi cu cărţi. O poliţă era numai Eminescu. Însă, atenţie ! Ana este unguroaică, din zona Harghita. Şi-a făcut studenţia la Iaşi, acolo şi-a cunoscut viitorul soţ (un moldovean bălai), apoi au trecut Atlanticul, au doi copii de vârsta adolescenţei şi au…, printre altele, o poliţă cu Eminescu.
Într-un an, familia fiicei mele mă invită ca, împreună cu prieteni de-ai lor, să petrecem o săptămână la o staţiune de pe Atlanticul de nord, în provincia francofonă Nouveau Brunswick. Într-o zi, două dintre fetiţele noastre din grup, se bălăceau zgomotos într-o piscină. Au intrat în apă şi câţiva băieţi din partea locului. Auzindu-le, unul a întrebat-o pe Iulia, în franceză, desigur: Ce limbă vorbiţi ? E aşa de frumoasă, de melodioasă. Iată un omagiu al candorii adus limbii române.
Umblând prin lume, am ajuns să cred că acolo unde se aşează doi români se instituie şi starea de „la noi”. Căci, precum spune poetul Gheorghe Pituţ:
„La noi un om e ca o casă,
pe deal o casă-i ca o ţară
şi steaua seamănă c-o masă

a cerului înalt de vară
unde luceafărul coboară
să-şi ia lucirea ne-nţeleasă.”

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]